Cornel Bălan, Liftul, Humanitas, 2019
Apropiat stilistic și oarecum și tematic, în ceea ce privește aspectul social, de „Pereții subțiri” ai Anei Maria Sandu sau de „Interior zero” al Laviniei Braniște, despre care am scris la timpul lor în această pagină, la cele două tinere prozatoare lipsind componenta onirico-quasi-abstractă care face romanul lui Cornel Bălan kafkian (mai ales în construcția Instituției care îl angajează pe personajul principal, dar și în ceea ce privește Spitalul), pe coperta a IV-a trimițându-se cititorul direct către autorul „Castelului” și „Procesului”, „Liftul” este, cu sau fără voia scriitorului, și un experiment, confesiunea lui Cornel Bălan de pe o clapetă fiind de ajuns de clară: „Liftul este un roman care s-a așternut aproape singur pe hârtie în intervalul unui an. Ideea mi-a venit aflând că cei doi colegi cu care lucrez într-un laborator de fiabilitate (facem teste pentru produse H...) au primit amândoi câte o mașină de dormit concepută pentru persoanele care suferă de apnee (blocaje respiratorii în timpul somnului). Aparatul costă câteva mii de dolari, dar cheltuiala este rambursată aproape în totalitate de guvern (după ce în prealabil pacienților li se face o polisomnografie, o investigație complexă într-un laborator în care pacienții sunt monitorizați în timp ce dorm). Există o mască făcută la comandă pentru configurația feței tale, un tub cu oxigen, senzori de presiune, un motor silențios care asistă pacientul cu un influx de aer numai atunci când e necesar. Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului specialist în tulburări de somn. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de dormit și să scriu.“
Din cele mărturisite de către Cornel Bălan, multe se regăsesc în carte la propriu, dar magia cărții, care ia cititorul pe sus, cu unul dintre cele trei lifturi importante care apar în carte, într-unul din universurile visului lucid (sunt aluzii clare la un pionier al domeniului, Stephen LaBerge, p. 95, par exemple), este alta: aceea a unui bun povestitor, gata primit în universul post-umanului. „Rătăcirea” naratorului care este și personaj central în curtea Bisericii, de cartier, unde se ducea mama lui, biserică altfel dotată cu difuzoare, jucând mine sweeper, prilejuiește o întâlnire cu un personaj secundar de neuitat (tot sunt și pagini... de coșmar): „Era un fel de ajutor de preot, dar sub straiele preoțești și patrafir se ghicea un bărbat vânjos, aproape un munte de om, arăta mai degrabă a luptător K1 decât a preot. Se uita amenințător, dar de vorbit vorbise în șoaptă, poate ca să nu interfereze cu predica părintelui Gabriel, care se auzea în continuare...” (p. 83)
În difuzoare, evident, vânjosul întrebându-l așa: „Ce căutați aici? Cum ați intrat? Aveți legitimație?”
Scena este savuroasă, trecând peste conotațiile care pot fi aplicate, gen, ce căutați într-un astfel de roman, cum ați întrat în galeria personajelor literare de neuitat, mai ales dacă te gândești că la un moment dat apare și un personaj portar la Instituție, care scrie și el un roman (portarul, nu naratorul!), dar să mă întorc la visul meu de cititor, care intră în pielea naratorului, care răspunde: «„Dar de ce mă întrebați de legitimație? Eu știam că accesul în biserică e liber tuturor...”
Nu mi-a răspuns imediat. Se uita încruntat spre mobilul din mâna mea, sau mai bine zis spre ecranul luminos, pe care minele continuau să explodeze însoțite de ușoare pocnituri electronice. Mi-am lăsat mobilul să alunece în buzunarul pantalonilor.
„Nu vedeți - nota a.g.s.: ce este scris cu italice e din predica care se aude în difuzoare - cum tehnica a ajuns să acționeze în scopuri rele? Să-l facă pe om să nu mai poată dormi, să nu mai poată judeca, să obosească foarte repede? Tehnica are asupra psihicului uman un efect mai periculos decât alcoolul, a devenit un drog și mai periculos. Mulți s-au obișnuit deja să trăiască în confort și ateism: beau, mănâncă și batjocoresc pe binecredincioși.”
„Accesul se face pe bază de legitimaație, iar ca să primiți legitimație trebuie să fiți recomandat de unul dintre enoriași și să plătiți cotizația pe un an înainte.” (...)
„Ce spun ei, necredincioșii? Lasă-i pe proștii ăia să asculte poveștile popești. Spun asta și se hlizesc. (...) Tot ce s-a scris în Scriptură trebuie să se împlinească negreșit! Unul dintre fenomenele premergătoare s-a împlinit. Lumea a juns pe culmea desfrâului și imoralității. Criminalii și hoții au ajuns modelele societății. Femei desfrânate vă sunt arătate ca exemple de succes - în ochiul televizorului numai asta vedeți. Și, iar vă spun, ochiul televizorului și-al computerului, asta încearcă: să vă ia mințile și să vă hipnotizeze. Chiar credeți că nu vă afectează copiii?!”» (p.84-85)
Dar ia să ne imaginăm acum și alte drăcovenii, sic, gen DreamLight ori NovaDreamer (aparate-mașini de dormit), plus telefoanele și alte și altele, precum mai vechi menționatele cipuri, care or să vă ia totul, până și visele, și cărțile, pe care n-o să le mai scrieți voi, poate nici nu o să le mai citiți voi, dar iubirile, dar mai ales copiii, or să vi-i ia și pe ăștia ș.a.m.d. Desigur, nici eu nu sunt alarmist, nici Cornel Bălan, unii oameni reali pot fi, ca și unele personaje, dar scriitorul nu pare să insite pe acestea, la urma urmelor, cartea este și una de iubire, în cheia de post-lectură, ne mai știind dacă Eva, tipa de care se îndrăgostește personajul, cât este reală și cât este Evă a Paradisului viselor lucide, putând fi încadrată în rândul ispitelor post-umane precum Samantha din „Her” (mai exact doar o voce, a lui Scarlett Johansson, și mai ales o Inteligență artificială) sau Ava din „Ex Machina”, ca să dăm doar două exemple din posibilele iubiri viitoare, dacă nu chiar prezente deja...
Ironia și satira subtile ale lui Cornel Bălan contribuie la reușita „experimentului”, mottoul din Ernesto Sabato pregătind cititorul pentru a-și pune și el... romanul-mască fără regrete: „Suntem cu toții nebuni în timpul somnului. Dacă am face în timpul zilei ceea ce visăm noaptea, dacă am avea viziunile și delirurile din vise, am fi paranoici și schizofrenici. Am avut întotdeauna impresia că nebunii suferă în starea de veghe ceea ce noi suferim în timpul coșmarurilor. E ca și cum nebunii se află deja în infern. (...) Țipetele lor, vociferările, gesturile, teroarea, conversațiile cu interlocutori invizibili - toate acestea ar putea reprezenta pentru noi nici mai mult, nici mai puțin decât experiența actuală a infernului.”
