La poalele Muntelui Sinai, parcurgem iarăşi înţelesurile poruncilor a noua şi a zecea a Decalogului. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” şi „Să nu pofteşti nimic din câte sunt ale aproapelui tău” (Ieşirea 20, 16-17).
La fel ca şi celelalte porunci prin care sunt reglementate relaţiile omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi, şi în ultimele două porunci din Decalog, Părintele Ceresc ne arată cum trebuie să rămânem în ascultare unii faţă de alţii şi împreună faţă de Dumnezeu. Prin Moise călăuzitorul luăm la cunoştinţă ce trebuie să facem ca să nu cădem în păcatul neascultării de Dumnezeu.
„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui” este o poruncă prin care Dumnezeu ne sfătuieşte întâi de toate să nu ne păcălim noi pe noi înşine. Atunci când ne minţim singuri din egoism, din dorinţa de a fi ceea ce nu putem fi niciodată, atunci nu facem decât să calomniem; atunci devenim instrumentul celui rău...
Stăpân al creaţiei lui Dumnezeu, omul nu a înţeles adevăratul sens al său în această lume. Primul care a atentat la viaţa altui pământean a fost hainul Cain care a luat viaţa fratelui său Abel. Şi, de mii de ani, păcatul este acelaşi, doar oamenii sunt alţii. De-ar înţelege omul - „coroană a creaţiei” - că are datoria să respecte viaţa sa şi a semenilor săi, ce simplu ar fi.
Câtă armonie ar fi în jurul nostru, cât de ceresc ar fi?... Numai că omul muritor - din egoism, din lipsă de respect mai întâi faţă de el - se crede atotputernic şi mai mare peste semenii săi. Şi din egoism, din păcatul neascultării faţă de Dumnezeu şi al lipsei de dragoste face rău... Mare sau mic, păcatul nu are decât o culoare, cea a întunericului din iad.
Eutanasia - atitudine străină creştinismului
Din această perspectivă, ne vom opri astăzi asupra câtorva tendinţe care pun stăpânire tot mai mult pe gândurile şi pe viaţa creştinilor noştri care se sinucid sau ucid. În contextul acestor grele păcate, păcate de moarte, moda eutanasiei este cea care dă târcoale mentalităţii creştinilor. De unde vine această atitudine dăunătoare, din moment ce Dumnezeu e Cel care a făcut „Cerul şi pământul”, văzutul şi nevăzutul, cuprinsul şi necuprinsul... Şi între toate frumuseţile Raiului, Dumnezeu l-a aşezat pe om în mijlocul creaţiei, drept „corolă a creaţiei”.
Ce spun Sfinţii Părinţi în legătură cu acest aspect? Ce spune învăţătura Bisericii noastre? Noi - oamenii - avem noi dreptul să atentăm la viaţa semenilor noştri. Atunci când minţim, atunci când acceptăm să ne insinuăm în viaţa unor semeni pentru mici foloase efemere, fără să cunoaştem nimic despre ei, săvârşim cel mai grav păcat?
Dreptul la viaţă este un drept fundamental pe care Dumnezeu ni l-a dat ca pe un dar de mare preţ încă de la facerea lumii. În calitate de fii ai Fiului lui Dumnezeu, noi - creştinii - trebuie să conştientizăm ceea ce ne spune Mântuitorul: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Şi dacă viaţa omului este darul lui Dumnezeu, e simplu de înţeles că darul vieţii trebuie păstrat cu orice preţ, cu orice sacrificiu, tot la fel cum Mântuitorul, din dragoste de Dumnezeu, a ales să facă sacrificiul suprem pentru noi, jertfindu-Se pe Cruce.
De fapt, o lene şi o falsă dragoste pun stăpânire pe mentalitatea şi atitudinea creştinilor, prin adoptarea acestei „necesităţi a eutanasiei”. Interesant este că în cazul eutanasiei, unii dintre pământenii noştri invocă chinul la care este supus muribundul, cel care se pregăteşte să treacă în cealaltă viaţă. Şi păcatul acesta, de a grăbi sfârşitul pământesc al unor semeni, adeseori, al celei mai dragi fiinţe din familie - este păcat grav. Este extrem de grav, este strigător la cer.
Atitudini fundamentale
Eutanasia este un termen care vine din limba greacă şi care la origine are în vedere „starea sufletească şi morală a muribundului, a celui care îşi aşteaptă sfârşitul pământesc, în deplină linişte şi pace”.
Ideea de a te pregăti să treci frumos în viaţa veşnică o întâlnim la toate popoarele lumii; amintiţi-vă marile piramide la poporul egiptean, construite din grija faraonilor pentru viaţa de dincolo. Iudeii, grecii, latinii şi nu mai puţin creştinii români au privit şi privesc trecerea omului pe pământ ca o etapă pregătitoare pentru lumea de dincolo, pentru veşnicie.
Şi având în faţă perspectiva veşniciei, cum am putea să gândim măcar că grăbind moartea cuiva, fie şi prin eutanasie, o să avem vreun pic de lumină în viaţa de apoi? Din zi în zi, din an în an, din generaţie în generaţie, am pierdut conştiinţa binelui şi a mântuirii sufletului.
Amintiţi-vă ce lăzi bogate pregăteau bunicile noastre pentru cea din urmă zi, pentru înmormântare. Lăicere ţesute, lenjerii brodate, haine cusute de propia mână. Dar mai ales, creştinii români îşi pregăteau cu sârg sufletul. În viaţa de aici de pe pământ, dreptmăritorul creştin făcea toate cele ale trupului şi ale sufletului cu o singură dorinţă - să împlinească voia lui Dumnezeu. Şi înaintaşii noştri nu ar fi călcat voia lui Dumnezeu nici dacă ar fi primit Luna de pe cer.
De aceea, dincolo de această modă a eutanasiei care a pătruns şi în mediile româneşti, modă de împrumut - Biserica ne spune că eutanasia este străină învăţăturii Bisericii noastre. Astfel, în termeni mai noi, eutanasia vizează „străduinţa medicului - care vine dintr-o compasiune faţă de suferinţa umană - de a-i uşura ultimele ore, zile, săptămâni sau luni ale muribundului”.
În acest sens sunt folosite în scopul uşurării durerii fel de fel de anestezice, fel de fel de substanţe menite a linişti bolnavul. De aici şi până la a suprima viaţa e cale lungă şi orice motiv de a grăbi sfârşitul pământesc al semenilor noştri muribunzi este un păcat. Este falsă compasiune, falsă dragoste; a îmbrăţişa această atitudine este dovadă de egoism şi de o lene mare soră cu păcatul de moarte duhovnicească.
Viaţa, sub semnul crucii şi al tăcerii
Sub aspect teologic, toate religiile lumii privesc dreptul la viaţă ca pe un dar de la Dumnezeu, indiferent cum se numeşte Dumnezeu. Doar în budism, credinţă străină spiritualităţii noastre creştine, moartea este o datorie, o onoare, o jertfă adusă lui Budha!...
Noi trebuie să păşim pe urmele Mântuitorului şi pornind de la multele exemple din Evanghelie - însuşi numele de Evanghelie înseamnă „vestea cea bună” - trebuie să fim împăcaţi cu ideea că atitudinea de dragoste şi de respect faţă de viaţa noastră şi a semenilor noştri este o caracteristică fundamentală a creştinului. Numai prin dragoste ne putem ridica, pentru ca la Judecata de Apoi să putem accede de-a dreapta Judecătorului Ceresc.
Sunt nenumărate exemple în Sfânta Evanghelie care ne arată că Fiul lui Dumnezeu a ridicat oamenii din boală, din păcat, iertându-i mai întâi de păcatul neascultării de Dumnezeu şi apoi vindecându-i. Vindecându-i de necredinţă, de neputinţa de a iubi, cum iubiţi suntem noi de Dumnezeu.
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu găsim vreun loc în care Mântuitorul să ne dea de înţeles că oamenii pot lua viaţa altor oameni. În situaţia celor care sufereau de ani şi ani îl avem pe Slăbănogul de la Vitezda, pe cel din Capernaum, pe olog, pe orb, pe femeia cu scurgere de sânge, pe demonizaţii din Gadara. Pe toţi aceştia Mântuitorul i-a iertat şi i-a ridicat din suferinţă, vindecându-i prin credinţa în Dumnezeu.
Şi având exemplul Fiului lui Dumnezeu, care este însăşi Viaţa, avem noi dreptul să facem oamenii să sufere? Să le luăm dreptul la viaţă?... Este nevoie în societatea românească de o înnoire a minţii şi din această perspectivă trebuie să păstrăm respectul şi demnitatea celor suferinzi de lângă noi.
Şi să ne asumăm crucea pe care o avem de dus. Ştim că nu e greu să ai pe cineva apropiat care e bolnav, pe patul de moarte, cum spunem noi. Nu e greu nici pentru muribund, dar nici pentru cei din preajmă. Cu toate acestea, doar credinţa înnoitoare, doar dragostea de Dumnezeu şi de semeni, ne vor vindeca de acest păcat şi doar dacă dorim şi noi.
„Astăzi, în ţările unde viaţa a fost pusă sub semnul crucii şi al tăcerii, umilinţa se transformă în spiritualitate martirică. Măreţia sa izbucneşte în doxologii uimitoare. Ea dă slavă lui Dumnezeu chiar pentru suferinţa şi persecuţia primită şi lasă pe demoni în mâna lui Dumnezeu. La capătul suportabilului, omul nu poate spune decât «slavă lui Dumnezeu» şi să dubleze rugăciunea lui pentru vii şi morţi, pentru victimă şi pentru călău.
Atunci, el se cunună cu inima lui Dumnezeu şi înţelege negrăitul. Hristos a venit pentru «a scula pe cei vii şi să transforme moartea în somn de aşteptare, în trezvie a sufletului». Cei vii sunt dincolo de moarte, iar morţii sunt vii, astfel este revelaţia plină de bucurie a credinţei creştine, harisma ei împărătească”, ne spune teologul Paul Evdokimov, în cartea „Vârstele vieţii spirituale”.
