În numărul trecut nu am epuizat falsele motive care au stat la baza judecării şi condamnării literatului şi profesorului Vasile I. Cataramă, condamnat la şapte ani închisoare în vremea regimului ateist, regim de tristă amintire, instaurat în România după al II-lea Război Mondial.
Din toate falsele motive de condamnare reiese că V.I.C. a adus atingere regimului despotic ce îşi făcuseră loc în toate sferele de activitate româneşti. Toate motivele de condamnare (din sentinţa nr. 294 din 30 iunie 1958 a Tribunalului Militar Iaşi) abundă în acuze false, nedrepte, fiindcă nedrept este să acuzi un profesor şi gazetar român că a plâns pentru neamul său obidit şi înrobit de ambiţiile deşarte ale unor exponenţi ai fostului Imperiu Sovietic. Şi mai nedrept este să acuzi un profesor de limba şi literatura română că îl iubeşte pe Mihai Eminescu.
În cele 500 de pagini ale scrierilor sale, Vasile I. Cataramă inserează „în mulajul eminescian, aspecte ale actualităţii româneşti” de după al II-lea Război Mondial. V.I. C. arată că odată cu instaurarea noului regim „pe rând sunt sfărâmate”„burguri şi sate, conace şi vechi case”. „Pe unde au săltat prinţese în tiuluri de mătase,/cazmaua urei noastre izbeşte ca în oase,/şi gândul nostru greu printre unghere râde...” (din poemul „Împărat şi proletar”, scris de Vasile I. Cataramă, după creaţia lui Mihai Eminescu).
„A ponegrit construirea socialismului?”
„A ponegrit şi calomniat realizările obţinute de ţara noastră în construirea socialismului, afirmându-se împotriva transformării socialiste a agriculturii, referitor la formele socialiste de lucrare a pământului în comun; s-a postat de asemenea împotriva învăţăturii marxist-leniniste, ponegrindu-o, şi a elogiat o serie de principii utopice, cât şi faptul că s-a manifestat împotriva moralei proletare şi a pedagogiei sovietice”.
În aceeaşi sentinţă acuzatoare, se precizează că prin creaţiile sale literare Vasile Cataramă „a îndemnat pe cetăţenii patriei noastre ca prin acţiuni violente să răstoarne regimul democrat popular din R.P.R., aducând în acelaşi timp elegii la adresa elementelor contrarevoluţionare din ţară care au trecut la organizarea de asemenea acţiuni”.
Şi acestea sunt acuzaţii false şi exprimă platforma partidului aflat pe val la acea vreme, P.M.R.-ul, fiindcă Vasile I. Cataramă, cu puterea cuvântului, nu făcea decât să zugrăvească o realitate gravă, să prevestească instaurarea unor zile grele pentru români. Fapt care s-a şi întâmplat.
Următoarea frază a sentinţei menţionează că „prin conţinutul poeziilor”, profesorul Vasile Cataramă adresează şi calomnii deşănţate la adresa Uniunii Sovietice, a politicii sale externe şi aduce injurii grave ca şi calomnii la adresa conducătorilor Statului Sovietic”.
Şi aceasta ca şi cele de acum este o altă frază care repetă şi îngroaşă capetele de acuzare, devenite motive de arestare şi condamnare. „Eram copil când a avut loc procesul tatălui meu, fiind dus la Iaşi, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar din Iaşi. Peste ani îmi povestea că era umilitor pentru el când îl purtau (în drum spre sala de judecată) pe străzile Iaşilor în zeghe, legat la mâini.
A avut şapte înfăţişări la sală, au tot amânat condamnarea fiindcă nu aveau argumente, ne povestea doamna Aurelia Bejan, fiica profesorului Vasile Cataramă. Preşedintele completului de judecată era un analfabet şi, adeseori, îl acuza pe tata că se crede Eminescu. ˝Te crezi Eminescu, reacţionarul ăla?˝, îl admonesta acel individ care era peşedintele completului de judecată şi care avea misiunea să împlinească un ordin politic”.
Profesorul Vasile I. Cataramă este primul profesor din Vaslui care a fost ridicat de autorităţile comunisto-sovietice ale vremii şi încarcerat, pentru falsul motiv că este „duşman al poporului”... V.I.C. a fost condamnat pentru nedreptul motiv că, în cursul anilor 1955-1956-1957, a citit unor falşi „prieteni” creaţiile sale ofensatoare la adresa regimului. Prietenii erau: Iordache Boţ, Gheorghe Popa, Sava Rotaru şi Dumitru Vacariu.
Privind înapoi fără mânie
Privind înapoi fără mânie şi deloc nostalgici, dar raportându-ne la atmosfera de lehamite de astăzi faţă de adevărul istoric şi faţă de tot ce a mai rămas românesc în societatea de astăzi - societate bolnavă de calomnie - nu rezistăm fără să spunem că românii încă nu au învăţat abc-ul unei lumi care se bucură de libertatea în Dumnezeu. Astăzi acest dat ceresc - libertatea - este abordat de fiecare dintre noi cu egoism...
Şi, observăm, cum libertatea de acţiune şi de decizie a unor trepăduşi din alte vremuri apuse a lăsat în urma lor doar praf şi pulbere. Doar amarul acţiunilor lor făcute nu din libertate sau din ascultare de Dumnezeu, ci din false idealuri. Ideea aceasta este ilustrată „în mulajul eminescian” „Epigonii”, în ale cărei versificaţii Vasile Cataramă „a introdus aspecte ale actualităţii” de după cel de-al II-lea Război Mondial, cum însuşi notează profesorul în deschiderea amintitului volum.
„Când privesc în aiurire la Scripturile de ieri,/Mi se pare că visez sau nu-i mintea în puteri!/De mă frec buimac la ochi aruncat parcă în trâmbe/De fum greu şi de motoare, visului să cad o piază,/Să cânt azi înaintaşii ce ne-au stat mereu în pază,/În cântări de trâmbiţe, de alămuri şi de drâmbe...”
Sunt în condeiul ascuţit al criticului literar Vasile I. Cataramă scriitori ai timpului, unii rămaşi în Biblioteca de Aur a Literaturii Române, oameni culţi, dar cameleonici în momente de răscruce... Atitudine care denotă lipsă de credinţă şi de ideal.
Acei scriitori ai momentului „cu două feţe”, care au scris la comandă şi „care au supt la două ţâţe”, spune plastic V.I.C. „Însă când ne-am lămurit, am văzut că sunt convenţii/Când minciuna artei voastre e în funcţii de subvenţii!/Când din gloria defunctă de măreţi înaintaşi/Unor mari vizionari ce-au iubit această ţară,/Macii vieţii lor de oameni, inimile lor de pară,/Au fost drept pe frunţi călcate de ai voştri sumbri paşi”.
În fond, într-un veac înstrăinat, la fel ca şi cel de astăzi, V.I.C. descrie plastic, uneori cu nerv, alteori spumos, moravurile, obiceiurile care se instalaseră pe la noile curţi proletare după al II-lea Război Mondial... Subliniind că libertatea încetează acolo unde acţiunea „streinilor îmbuibaţi” aduce atingere libertăţii celorlalţi.
Gazetarul V. I. C despre lucrarea „Eminescu vremurilor noastre”
„Cine va răsfoi palidele mele foi, din care se vor păstra cine ştie ce sterpe câtimi, va întâlni acest ˝Eminescu al vremurilor noastre˝. Dacă explicaţia asupra acestei încercări nu va fi suficientă pentru înţelegere, amicul de dincolo de tărâmul morţii, în care mă aflu, va trebui să înţeleagă antagonismul dintre realitatea de atunci şi conţinutul furişat (al versurilor mele n.n.) în metrica lui Eminescu.
Ostracizaţi într-o cetate moartă din cauza limbii sau din cauza zeilor pământeni, cocoţaţi pe socluri putrede, antice, dar cu veleităţi noi, bietului scrib din mine i-a fost refuzat orice fel de contact cu lumea literelor, cu viaţa unei biblioteci în care Eminescu putea fi cercetat şi sub alte aspecte decât cele cunoscute. Intuiţii critice se pot naşte oricând atâta vreme cât există omul care să convieţuiască cu marele poet în receptarea undelor sonore ale eternităţii lirice.
Departe de orice binefacere artistică, singur printre sciţii vasluieni, mai rău decât Ovidiu (poetul exilat la Tomis), de odinioară, care cel puţin gustase din gloria Romei, m-am gândit pentru experienţa versificaţiei să introduc prin uşa secretă unele aspecte ale actualităţii în mulajul eminescian... Socoteam că este una dintre cele mai plăcute arte sportive dacă se putea atinge cel puţin efectul minim în inima cuiva.
Operaţia aceasta nu trebuie socotită de nimeni ca o parodiere în genul franţuzului A. Mirea sau Topârceanu. Impudica năzuinţă solicitată a fi judecată - numai prin această pizmă - atâta vreme cât există buna credinţă în cercetarea acestor nefericite foi, scrise în inima vremilor, dar atât de tardive că probabil nu vor mai prinde nici ultima diligenţă a tipografiei”.
Acestea sunt rândurile pe care Vasile I. Cataramă le semnează în prefaţa volumului „Eminescu zilelor noastre”, volum care - la fel ca toate celelalte lucrări - nu a mai văzut lumina tiparului, stând în întunericul din beciurile Securităţii; abia recent scoase la lumină, prin grija avocatei Gabriela Berjan de la Baroul Bucureşti, nepoata gazetarului Vasile I. Cataramă.
