Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Stela Iorga, Poveşti mici pentru oameni mari, Eikon, Bucureşti, 2019


Pentru cine nu o cunoaşte pe poeta Stela Iorga, descoperindu-i apoi și Poezia, va fi o dublă surpriză! Pentru cine-i știa doar Poezia, surpriza ar putea fi la fel de mare, adică dublă, cele 22 de proze scurte și foarte scurte oferind cititorului un caleidoscop-carusel prozaic, cu inserturi lirice care, măcar la început, ne-ar aduce aminte de atmosfera din una dintre primele sale cărți, „Coffin Blues”…

Pudibonderia sa estetică este contrazisă argumentat, aici putând fi o altă surpriză, dar cea mai mare ar fi jocul său literar-social: cine era obişnuit cu lirismul său clasic, raportat la ego, are aici o observatoare a oamenilor din jurul său, fiinţe mici sau nu, nu că ar fi tonul prea elegiac, ori absurdul dus către Eugen Ionescu, ci şi pentru că avem şi pisici şi alte necuvântătoare care au rolul lor bine determinat, precum ţestoasa din dreapta oricui care apare într-o nebunie de text cu vânare de suflete, un safari în care doar Alzheimer pare să câştige… Autoreferenţialitatea fatalistă din lirică este înlocuită şi cu un autobiografic asumat (de pildă în „Sf. Gheorghe al mamei”, proza care deschide… cartea şi mormintele aproape ca într-o carte recentă a lui Ştefan Mitroi, „Goarna lui Tuturuz”, aici citadin, acolo rural macondonian), radiografia apropiaţilor fiind uneori aproape transparentă, Şeherezada din sicriul de cleştar al Albei ca Zăpada, există şi o proză „Şeherezada”, mimând onest adormirea, observând şi redând observaţiile în ceea ce priveşte unii cunoscuţi, ascuns, evident, de nume false…

Dacă nu mă înşel, am mai numit-o „o Kafka feminină”, a Galaţiului prin destin, deşi şi iubitorii de Ilf şi Petrov, Cehov, Daniel Harms, Caragiale, Groşan, Răzvan Petrescu, Cortazar, în proporţii diferite, chiar şi de Victor Cilincă, şi el identificabil, motănit sau nu, în „Cerullean blue, puțin ratat din fabricație”, ori Dimitrie Lupu, pot să se bucure de dexteritatea autoarei în a tatua pe pielea Monstrului Literaturii mici mesaje de Viaţă, mici scene de iubire, unele aducând aminte şi de iubirile caraghioase sau ridicole ale lui Milan Kundera!

Scrie Cristian Crăciun pe coperta a IV-a (cu prilejul acesta mulţumim şi editorului Valentin Ajder pentru curajul său de a investi şi în scriitori gălăţeni contemporani!): „Personajele Stelei Iorga sunt pierdute în eşecuri erotice şi existenţiale, prinse în crizele cotidianului, în majoritate femei dincolo de vârsta balzaciană (nota a.g.s.: pentru nebalzacieni, 30 de ani!), care bovarizează inevitabil deasupra foii de ziar pe care răzuiesc morcovii şi găsesc anunţul matrimonial răpitor. Totul scăldat într-o ironie uneori caustică, o răceală de chirurg în analizarea impulsurilor existenţiale. Personajele îşi trăiesc autentic ridicolul existenţei mărunte. Nu pentru că ele ar fi în sine ridicole, ci pentru că existenţa are această dimensiune. Cehoviene, ele visează la alte spaţii şi stări, pentru ca sfârşitul să le fie, de cele mai multe ori, la fel de banal ca şi viaţa. Chiar moartea e privită în aceeaşi notă melancolic sarcastică, printr-o bruscă tăietură a finalului. O proză din chiar miezul existenței noastre din care cineva a furat sensul. Pe care nici punctul final al morţii nu i-l mai redă…”

Poate mai corect spus „personajele văzute şi traduse în viziunea Stelei Iorga” sunt mai toate demne de o colecţie de mici jucării puse într-o cutiuţă muzicală (în care Pink Floyd să se audă la aproape nesfârşit), unde te întorci, ca la un jurnal ludic, să-ţi aminteşti că, într-adevăr, trebuie să avem un anume simţ al umorului pentru a ne… mântui: mama care a fost educată „să fie necondiţionat religioasă, adică să nu mârâie la croirea naşpa a lumii, dar a adaptat chestia la cerinţele fireşti ale bunului ei simţ”, Titiana, de o grandisimă naivitate, Ludmila, cea cu morcovii, o profesoară de română cu toţi piticii ei, Tania Generăleasa şi porţelanurile sale, un Don Juan neaoş, semănând sau nu cu Nino d’Angelo, poate doar „în adâncul inimii” (care poate înjura cam aşa: „Da, dar vezi, că aşa intelectuală şi aeriană cum era, a vrut să mă ţină numai pentru ea, javra dracului!”, p.52), un număr neclar de „zăltate”, Liviu, care-şi spălase genitalele în muşeţel toată viaţa, un Ion care „simţea de la un timp, de când recitise Cortazar, că îşi iubeşte soţia aşa cam ca un hingher care trage cu ochiul în timpul liber, la câinele şchiop al vecinilor de bloc, şi aceasta începuse mai ales să se petreacă de când Ion îşi adusese iarăşi aminte că în tinereţe dorise foarte mult să scrie, numai că anii de căsnicie îl neteziseră, apoi copiii şi îndatoririle lui zilnice, serviciul, toate îl purtaseră departe, departe de masa de scris, la care Ion nu mai ajunsese niciodată.”, veţi vedea dacă se mai apucă sau nu de scris, el Tristan, ea Isoldă, Jenica fiind consoarta (lui), tradiţională, ca toate visele erotice şi ele, ciudata Otohime (din „Made în U.S.A.”), care, când plângea, „parcă avorta îngerii fără aripi, deodată era o zburătăcire grozavă la ea în suflet, de unde alunga cu disperare înaripatele făpturi, care ţâşneau disperate din ea şi nu îşi găseau hainele albe cu pene cu tot, apoi veneau la rând serafimii care, vai!, nu mai puteau trâmbiţa frumuseţile lumii, ci numai sunete de jale scoteau, ceva ca între un blues ritmat, dar totodată şi sictirit cumva, pe la încheieturile ritmului, apoi veneau heruvimii care nu mai acopereau nici ei faţa urâtă a lumii, ci numai îi acopereau lui Otohime ochii, să nu mai vadă drumul spre iubitul ei, să nu mai ştie veşnic de el, ci numai să se tânguiască, aşa cum scrisese cineva în dreptul ei, la începutul veacului, când Otohime fusese blestemată să locuiască singură într-un ostrov, până în ziua când l-a auzit pe îndrăzneţul pescar venind înspre ea şi, fericită în sfârşit că cineva îşi găsise drumul înspre ea, din adâncurile de mare, Otohime i s-a arătat acestuia toată, laolaltă cu nemurirea ei şchioapă de nefericire, fiindcă Otohime era o femeie profund nefericită între apele mătăsoase ale visurilor unde sălăşluia, şi nimeni, dar absolut nimeni nu le tulburase sineala vreodată, cu atâta frumuseţe umană, drept care se lăsă o umbră fioroasă pe Duhul Apelor, care se înroşi de ciudă pe iubirea nesăţioasă a lui Otohime şi, turbat de invidie, tulbură toate abisurile gândurilor lui, până la nămolul unde sălăşluiau ultimii lui nuferi – gândurile lui bune, care o înfăşurară lanţuri, lanţuri pe Otohime şi o spânzurară de cerurile disperării cu ele, să moară, să uite, să lase pescarul îndrăzneţ undeva la o margine de cer şi de lume, să îşi trăiască viaţa searbădă şi comună. 

Iar Otohime chiar a murit de disperare, dar mult mai încet de cât se poate credea şi decât chiar se anticipa, fiindcă ochii lui Otohime au ieşit din lanţul nuferilor şi l-au urmat pe pescar pe drumul lăsat de ape, au presărat firimituri pe ele, să regăsească drumul spre casă şi la uşa inimii lui mute într-o zi cu desăguţa au bătut, om bun deschide-ne poarta şi dă-ne o cană cu vin, dar nimeni nu au răspuns, dar nimeni nu au răspuns, decât vântul singuratic, „Otohime, Otohime, aici şade nimeni”.

Cu alte cuvinte, Stela Iorga mai şi mârâie când scrie, frumos, pe multe voci, straniu, nebulos, întunecos, cu bun simţ (şi cetăţenesc), mai şi toarce oniric, a reverie, ştie a asculta confesiunile strigoilor iubirii, pe care îi (poate) surprinde în metafizicul gol (în „Strigoiul”, p.91), are armele ei, uneltele ei de explorator, Lară Croft a comorilor fiinţelor iubirilor condamnate şi ele la uitare…

Bref, ca să bat apropo şi la un alt text, pagina 50, final de „Generăleasa”, pe lângă punctele lirice deja puse în lume, Stela Iroga aduce şi nişte virgule, ca nişte acadele în formă de bastonaşe alb-roşii pentru un anume pom de Crăciun. Virgule psihedelice sau nu.

Citit 641 ori Ultima modificare Vineri, 12 Iulie 2019 13:19

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.