Violeta Daniela Mîndru, "Saudade", Editura Junimea, Iaşi, 2019
"Saudade", a doua carte a scriitoarei tecucene Violeta Daniela Mîndru, este un roman şi despre fatalitate, despre… răceala stelelor, despre destin, tuşând para-istoric şi cultural şi tragedia greacă; deoarece este şi o scrutare, nu numai rece, adâncă însă sigur, a inimii Universului… (şi) fiinţei umane! Să nu uităm că universul mare se reflectă în cel mic!
Spune una dintre eroinele cărţii, la pagina 135: „Destinul nu poate fi învins. Ne amăgim doar că noi suntem propriii stăpâni, că deciziile le luăm noi, dar Cerul e în realitate cel care ne aranjează vieţile. Că suntem buni sau răi, avem toate faptele noastre scrise cu creta albă pe tabla vieţii. Poate din când în când, Creatorul ia buretele şi mai şterge din greşelile fiecăruia, ca să nu fim copleşiţi de vini.”
Nu am scris până acum cuvântul… „iubire”, în condiţiile în care în primul şi în primul rând este un roman de dragoste, aşa cum analizează şi atenţionează pe coperta a IV-a Dan Perşa, care scrie cam aşa: „Saudade pare scris ca să neliniştească. Scriitoarea refuză să scrie despre dragoste aşa cum ne place nouă să credem că ar fi dragostea: dulce şi desfătătoare. Cum romanul de dragoste a suferit în secolul trecut deviaţia de a fi scris pentru a deveni bestseller, e privit azi cu reticenţă. Nu este vorba de aşa ceva aici. Prin el, scriitoarea se dovedeşte o exploratoare. A iubirii mai ales. Caută să înţeleagă ce este dragostea şi constată, în final, că acest sentiment procură mai mult durere.”
Totuşi, Iubirea, care este singura care se poate opune Haosului, Descompunerii, Degradării, Fatalităţii! Doar nu ştia degeaba Dante că Dragostea e cea care mută până şi stelele din loc!
Poate pentru unii sentimentul provoacă „mai mult durere”! Cert este că naratorului, care, evident, nu trebuie confundat cu Violeta Mîndru, Iubirea îi este… şi o Poruncă divină, pe care nu o înţelege până ce marea sa iubire, femeia aproape fatală, nu o întregeşte cu o trimitere indirectă la citatul din Matei, 22, 39: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Tradus, pentru acest subiect: Să-ţi iubeşti femeia de care crezi că te-ai îndrăgostit ca pe tine însuţi!
Dacă nu te iubeşti şi pe tine însuţi, apar problemele!
În aproape aceeaşi ordine de idei, cartea este o mărturie că Iubirea nu a fost, nu este şi nu va fi ceva simplu, că „iubirile” cu „i” nu sunt decât rareori chiar daruri ale lui Dumnezeu! Probabil, cu cât trece timpul, realizăm că multe dintre posibilele iubiri nu sunt decât doar nişte exerciţii, dacă nu chiar nişte conjecturi!
Oricum, naratorul-personaj, înrudit puţin şi cu unele dintre personajele lui Houellebecq (şi din „Serotonină”!), deşi Matei Dimitriu pare a fi mai puţin blazat şi mai puţin acordat la întreaga nebunie a societăţii de consum, pare să aibă credinţa că „doar dragostea adevărată putea rezista pentru totdeauna” (p.26)!
Practic, avem o călătorie prin mintea lui Matei, o scanare a modului în care un bărbat (excelent intră, la început neo naturalist, spoi, treptat, mistic, scriitoarea „în pielea şi creierul” personajului principal, greu fiind şi bărbatului „să fie” femeie şi viţeversa!) simte, analizează atât chestiuni materiale, cât şi spirituale.
Cum am sugerat, deşi căsătorit din dragoste, cu două fete (una în clasa a şasea, cealaltă în a treia, Ruxandra şi Alexandra), Matei se simte neîmplinit, este însă în căutarea sau în recăutarea Marii Iubiri. Tristeţea fiindu-i, poate paradoxal, cea mai bună prietenă!
Are norocul să întâlnească Iubirea aceea, mai presus de aproape orice altă iubire, dar totul va sta, până la tragicele provocări ale Destinului, sub semnul unui platonism care, literar, ne aduce aminte de Camil Petrescu, în primul rând, fără obsedantele sale trimiteri filosofice pure, dar şi de Gib I. Mihăescu ori Cezar Petrescu, de la un moment dat, când se trece la partea a doua a cărţii (practic, romanul are 11 capitole, mai lungi sau mai scurte, şi un epilog; nu este împărţit în „părţi”!), cea a Jurnalului… mistic sau metafizic, parafizic, gândul ducându-ne către Mircea Eliade, cel din „Nuntă în cer”, ori Charles Dickens, cel din „Poveste de Crăciun”.
Aşadar, o carte de un anumit gen, care nu poate transcende genul de dragoste, matură, cu inserţii lirice, cum este cazul fluturilor care apar de două-trei ori, cu câteva personaje memorabile, în primul rând Matei, apoi Diana, iubita platonică, Ioana, soţia lui Matei, care, în partea a doua devine un personaj foarte interesant, poate cel mai mult lucrat, la detalii, Ştefan Călin Badiu, prietenul cel mai bun din copilărie al lui Matei, soţul Dianei (este o trimitere clară la şlagărul regretatului Alexandru Jula, „Soţia prietenului meu”, p.95), construit şi ca un personaj negativ, Cain, iar nu Călin, vezi pagina 173, ambiguitatea sa fiind bine jucată de către scriitoare, care conduce ca o adevărată Agatha Christie, hipnotismul redării poveştii împletindu-se cu o anume muzicalitate, aluziile la Chopin, Ravel, Albinoni, Mozart, cel din Requiem, ca şi la Esenin şi Eminescu, conducând la construcţia unei atmosfere aparte, de adevărat roman de dragoste stând sub semnul fatalismului.
Este şi un anumit romantism în această construcţie şi dacă tot vorbeam de muzică, ţinând cont de locul în care se întâlnesc cei doi eroi pentru prima oară, Venezia, romanul este ca un rondo veneziano interpretat de.. un suflet de portughez rătăcit, cine ştie cum, şi pe plaiurile româneşti dintre Galaţi şi Constanţa, localităţile reper. Alternanţa refrenului iubirii absolute cu viaţa de cuplu ar fi, într-un fel, lei motiv, twistul apariţiei jurnalului dinamizând „hamletianismul ofelian” al primei părţi, sărutul celor două umbre sub puntea suspinelor ducându-ne către tensiunea din, de pildă, filmul „Love story”. N-aş fi jucat pe miza fratelui geamăn, poate nici pe moartea Laurei, alt personaj cheie, trimitere la posibilitatea existenţei sufletelor-perechi, Violeta Daniela Mîndru accentuând asemănarea dintre Diana şi Laura.
În ultimă instanţă, dacă tot vorbeam de romantism, ţinând cont şi de importanţa care se acordă Visului, desprinderii sufletului de trup, dar şi de fantasticul care se desprinde dintr-o credinţă religioasă asupra căreia nu se insistă, „negurile dintre neuroni şi suflet” (p.16) sunt poate foarte importante în această nouă interpretare a mitului lui Orfeu şi Euridice.
Naşterea unui prunc, în istoria omenirii, dar şi în această carte, nu este deloc întâmplătoare, deşi… „suntem copiii haosului”… (precreştină convingere, dar asta e!)
Poate micuţul Andrei, al cărui tată este Matei, este o cheie, un semn al acelui Dumnezeu imaginat în copilărie de către Matei ca locuind „acolo, după stratul de nori”, poate cartea, în fine, este un semn şi al dorinţei de a crede: „mare fiind, aş fi vrut să fie adevărat şi să trec zburând pe la poarta casei albe, simple şi să-l văd” (p.17)
De a crede (şi) în marea dragoste a lui Dumnezeu pentru poveşti. Deoarece, în ultimă instanţă, „Saudade” este o poveste despre marele nostru dor de a fi şi altcineva, poate mai bun şi mai frumos. De a fi mai mult decât copiii haosului! De a fi mai mult decât copiii ştiinţei!
Şi poate este şi vorba de dorul lui Dumnezeu de a fi… altcineva, dincolo de toate atributele pe care I le cunoaştem (sau bănuim că le cunoaştem, apofatic sau catafatic), paradoxal, dincolo de Atotputernicia Sa…
