Pico Iyer, Calea deschisă. Călătoria în jurul lumii a celui de-al XIV-lea Dalai Lama, Bucureşti, Litera, 2017, în traducerea Mariei Dobrinoiu
Spaţiul cultural al Galaţiului este înnobilat şi de existenţa şi munca unor traducători care pun oraşul pe o hartă unde mai sunt multe zone unde scrie „hic sunt leones”. Să ne amintim de Vasile Savin, Petru Iamandi, Constantin Frosin, Doru Căstăian, Carmen Andrei, Oana Dugan…
Acestora li se adaugă de câţiva ani Maria Dobrinoiu, care ne propune, de pildă, o lectură cu totul captivantă avându-l în prim plan pe Dalai Lama (al XIV-lea, dacă nu ştiaţi), autorul fiind o personalitate a unui jurnalism care nu prea se practică pe la noi, din diferite motive: Siddharth Pico Raghavan Iyer ( născut la 11 februarie 1957, în Marea Britanie, din părinţi indieni cu rădăcini tamil). În egală măsură şi scriitor de ficţiune, Pico Iyer a publicat mai multe cărți despre globalizare, romane despre Cuba revoluționară și Islam și câteva eseuri literare. Colaborator al revistei Time din 1982, a scris despre Tibet și pentru New Yorker, New York Review of Books, New York Times, Los Angeles Times, Financial Times și pentru multe alte publicații de pe ambele maluri ale Atlanticului și ale Pacificului. În ultimii 30 de ani, a călătorit constant în comunitățile tibetane și în Himalaya.
Dar în primul şi în primul rând, aflăm mai întâi din carte şi apoi de pe site-ul editurii, este PRIETEN cu Dalai Lama. Cum ai putea scrie despre un prieten?
Obiectiv, subiectiv? Raportându-te la alţi şi alţi oameni de spirit? Sunt multe referinţe în carte, începând cu moto-ul dintr-o scrisoare a lui Henry David Thoreau către un prieten: „Aşa că, simplificând problema vieţii, distinge ceea ce este necesar şi ceea ce este real. Sondează solul pentru a-ţi găsi rădăcinile. Aş acorda atenţie faptelor.” Scrisoarea este din 27 martie 1848. Aparent nimic spectaculos, nu? Dar câţi prieteni spectaculoşi aveţi dumneavoastră? Sau cât de spectaculoasă este viaţa dumneavoastră? În altă ordine de idei, firească pentru această carte, reîncarnarea cui sunteţi, aţi putea fi? Sau cât de spectaculoasă este lumea în care trăiţi?
Ca să facem un joc de cuvinte, este şi înconjurul lumii lui Dalai Lama al XIV-lea, de la frageda sa copilărie până la vremea eliberării Iraqului de sub dictatura lui Saddam Hussein. Ca să continuăm ideea, este şi înconjurul prieteniei lor (moştenită, vorba vine, la propriu de la tatăl lui Pico Iyer, care i-a făcut cunoştinţă adolescentului Pico cu Sfinţenia sa), cu sinceritatea inevitabilă:
La capitolul „Mulţumiri” Pico Iyer începe aşa: „Trebuie să fie evident faptul că prima mea datorie este către sfinţia Sa al XIV-lea Dalai Lama, care nu numai că mi-a acordat o mare parte din timpul său preţios pe parcursul mai multor ani, dar mi-a permis să călătoresc alături de el, chiar a spus (în mod caracteristic lui), că ar fi «un privilegiu să ajute cu orice informaţie», dar care, de asemenea, întotdeauna mi-a dat sentimentul că nu doreşte o descriere măgulitoare sau inutil de înţelegătoare faţă de el şi viaţa lui (chiar dacă preţuieşte precizia, corectitudinea şi un sentiment de responsabilitate). Rareori îţi este dat să întâlneşti pe cineva, mai ales pe cineva aflat într-o poziţie politică atât de delicată şi care stă atât de mult în ochii publicului, căruia îi place în mod atât de evident să fie contestat, să fie pus sub semnul întrebării, chiar dacă se dovedeşte că greşeşti. Şi este încă şi mai rar – şi poate că aceasta face parte din motivul pentru care am scris această carte - să întâlneşti pe cineva care ţine la standarde atât de înalte de rigoare, de claritate analitică şi de imparţialitate ştiinţifică, rămânând, în acelaşi timp, şi un model atât de cald şi de vibrant al umanităţii şi al bunătăţii.” (p.277)
Ceea ce ne aduce aminte de o butadă a lui Beethoven, care spunea că nu recunoaşte alt semn al superiorităţii cuiva decât Bunătatea! Dar acelaşi Thoreau scrie, într-o altă scrisoare (citată la p.170): „Nu fiţi buni şi atât! Fiţi buni cu un scop!”
Şi practic întreaga viaţă liderul tibetan a fost (şi obligat) să fie un Om care să fie al faptelor şi al scopului, dar în întreg contextul politic (Republica Populară Chineză administrează din anul 1950 Tibetul), deşi recunoscut ca persoană divină, stimat, respectat, venerat, a trezit şi anumite proteste, de-a lungul timpului, în sânul propriei comunităţi, chiar membri ai familiei comentând „faptele” şi „atitudinea” vizavi de statutul Tibetului.
În carte se ajunge să se pomenească despre un „Tibet din noi înşine” (p.51), „un Tibet 2.0” (p.185), alăturându-se Tibetului „de acasă”, dar şi Tibetului din Himachal Pradesh, statul indian unde s-a refugiat Dalai Lama şi apropiaţii săi, mai exact la Dharamshala care este, după cum rezultă din paginile cărţii, un fel de Ierusalim de pe vremea lui Iisus Hristos, personalitatea sfântă, divină, fiind în acest caz Dalai Lama, efervescenţa creată în jurul localităţii, prin construcţii, pelerini, negustori, atmosfera amintind de ceea ce se întâmpla când propovăduia Hristos.
Se fac şi câteva paralele referitoare la asemănările şi deosebirile dintre ramura buddhistă căreia îi aparţine Dalai şi creştinism, mai mult decât interesante, existând chiar şi o carte a lui Dalai lama referitoare la aceste aspecte, „The Good Heart”.
Apropo la titlul cronicii, este posibil să fie destui cititori care să ştie mult mai multe despre buddhism, prezint scuze anticipat, dar cartea tradusă cu atenţie de către Maria Dobrinoiu este şi o bună introducere la acest aspect spiritual, un text de trecere către texte de tradiţie. Într-un fel, este un fel docu-drama, ba poate chiar şi un fel de reportaj-roman care ar trebui să sublinieze nişte întrebări: „Dintre nenumăratele cărţi şi filme care îl făcuseră faimos pe cel de-al XIV-lea Dalai Lama, împreună cu poporul său, nu cred să existe vreunul care să fi abordat cele mai importante întrebări.” (p.38)
Chiar aşa se sfârşeşte primul capitol al cărţii, intitulat „Enigma”. Autorul nu încearcă, sic, să-şi transforme şi cartea într-o enigmă, plecând de la titlul „Open Road”, a cărei explicaţie o găsim la pagina 20:
„Oamenii vorbesc mereu despre zâmbetul şi despre farmecul lui aproape palpabil; dar, dacă ideile sale au, cu adevărat, efect, acesta vine din acuitate şi vigilenţă.
«Marea casă a sufletului», a scris la un moment dat D.H. Lawrence, într-o recenzie despre Walt Whitman, «este calea deschisă. Nici raiul, nici paradisul. Nici un deasupra.» Sufletul, în viziunea lui Lawrence, este «un călător ce străbate această cale deschisă» şi «adevărata democraţie» este reprezentată de florile din acel loc, «unde sufletul întâlneşte sufletul, pe calea deschisă». Astfel, calea pare să fie, totodată, un cămin firesc pentru cineva care păşeşte realmente hotărât pe acest drum, vorbind cu toţi cei întâlniţi şi văzând ce poate învăţa de la străini, specialişti şi de la alţi călători.” (p.20-21)
Taina Omului sfânt este păstrată cu iscusinţă, autorul ştie să sugereze că orice fiinţă umană poate să fie o taină, dar, desigur, în relaţia cu religia, această taină se poate accentua, precum în proverbul hasidic, aparent paradoxal, citat la p.175:
„Trebuie să vă inventaţi propria religie, altfel ea nu va însemna nimic pentru voi. Trebuie să urmaţi religia părinţilor noştri, altfel o veţi pierde.”
