Gheorghe Gurău - "Dragoste de arici"
La începutul anului 2018, mai precis pe 23 ianuarie, apărea în cunoscuta revistă literară de la Iași, "Convorbiri literare", o interesantă cronică literară intitulată "Gheorghe Gurău, fabulistul". Ignorând cu desăvârșire amânuntul insignifiant conform căruia semnatarul acelui articol eram chiar eu, îndrăznesc să cred că se înfățișa astfel lumii atestatul de fabulist al mult iubitului nostru coleg. Căci - și această nouă carte o dovedește și mai abitir - Gheorghe Gurău este fabulist în toată puterea cuvântului, adică face parte din acel club select care de patru mii de ani încoace lucrează cu sârg și înțelepciune la zămislirea unei lumi mai bune și mai drepte, pilduind a morală și mustrând a îndreptare, cu temei și har, pe toți păcătoșii din lume, indiferent de sex, nație, apartenență politică, bancară sau literară.
Din proprie experiență, dar și pe baza unei temeinice documentări în domeniu, știu că fabula este un gen literar extrem de greu, dovada cea mai peremptorie fiind numărul foarte mic de fabuliști (buni), nu mai mult de cincizeci de exemplare în toată țara, dintre care, motiv primordial de mândrie patriotică locală, cel puțin trei au buletin de Galați. Iată de ce "Dragoste de arici", acest nou volum de fabule al lui Gheorghe Gurău, poate fi considerat un eveniment editorial de excepție și nu trebuie să precupețiți nici un efort în strădania de a vi-l procura.
Ca să înțelegem cât mai profund fabula lui Gurău, se cuvine a aminti, ca un context și ca o revelație, și despre împlinirile autorului pe ariile mai cuprinzătoare ale prozei si poeziei, dar și în cel mai provocator și mai delicat dintre genuri, aforismul, domeniu în care a dobândit cele mai recente premii, diplome şi distincții. În toate genurile abordate, în proza scurtă și în poezie, în sonet si în rondel, în epigramă (unde mai nimeni nu-i contestă calitatea de maestru), precum și în fabulă, Gheorghe Gurău inventează de la un volum la altul, schimbă topica frazei, primenind-o, redefinește regulile clasice ale rimei şi ale ritmului, încrucișează genurile în tentativa de a aduce pe lume noi specii, mai mult sau mai puțin mutante, într-o singură expresie, redefinește instrumentele de bază ancestrale și inalienabile ale umoristului de succes.
De loc de neglijat mai e de spus că autorul deține și un premiu pentru cea mai bună carte de umor, secțiunea Fabulă, cu volumul "Împunsături blajine", la Festivalul Internațional de umor de la Târgu Jiu, ediția 2009.
Volumul său anterior de fabule, "Ceremonii în travesti", despre care am scris în "Convorbiri literare", fusese un exemplu de reformulare din mers a genului fabulistic, dar cu câte noi inovații și invenții vine Gheorghe Gurău în această nouă carte! Înainte însă de a le lua în seamă și a le pune în dezbatere, să remarcăm mai întâi legăturile incontestabile și bine susținute de autor cu clasicitatea genului, și ar fi suficient de amintit în acest sens loialitatea față de personajele de nelipsit ale fabulei de pe toate meleagurile și din toate vremurile, animalele (ființele) puse primele în lumina reflectoarelor, care, (și) la Gheorghe Gurău, sunt boul, vițelul, girafa, porcul, măgarul, ariciul, vulpea, bursucul, greierele, furnica, veverița și așa mai departe. Lăsând vedetele amintite să-și continue trăirea pilduitoare în fascinanta lume a fabulei lui Gheorghe Gurău, trebuie musai amintite și celelalte personaje, mai ales că avem de-a face cu o varietate promițătoare, nicio minoritate și nici vreo ființă sau vreun lucru aparent neimportant nefiind excluse de la masa bogată a confruntărilor verbale de tot felul. Așa apar în paginile cărții veverița, ariciul, orbetele, buha, leul, găina, căprioara, țânțarul, licuriciul, lupul, oaia, iapa, mânzul, gâsca, lăcusta, câinele, pisica, gazela, cocoșul, cioara, privighetoarea, broasca, barza și ariciul, căruia i se rezervă (din motive strict personale ale autorului) un loc în loja principală (a se revedea titlul cărții). Fiecăruia dintre aceste ființe nevinovate ale pădurii li se acordă pe rând sau în cupluri cel mai adesea conflictuale tot felul de roluri semnificative în planul de ansamblu al fabulistului, acela, clasic, de a înfiera cele mai sâcâitoare tare omenești, căci asta a făcut fabula de la Esop încoace, chiar dacă Gheorghe Gurău inițiază și chiar reușește s-o inoveze, măcar pe alocuri.
Ca și în volumele anterioare de fabule, autorul trimite din când în când animalele într-o scurtă vacanță de merit și cheamă pe scenă tot felul de plante, lucruri sau fenomene ale naturii, dar nu le acorda prea mare atenție, căci revine imediat la rezerva de cadre pe care codrul, văzduhul sau balta i-o acordă cu generozitate.
O apariție pitorească, dar și cu multe valențe moralizatoare în fabulele lui Gheorghe Gurău este ariciul, luat în seamă, desigur, pentru coama sa de țepi, interpretată în fel si chip și numai bună de introdus în simboluri grăitoare. Să nu uităm că numele micuțului animal inofensiv a fost împrumutat și de câteva reviste de umor, tocmai pentru sugestiile emise în sfera ironiei și satirei active prin intransigența țepilor. În "Ariciul și aricioaica", fabulistul cu buletin de Galați inventează o cu totul altă postură pentru personajul în cauză, ignorând latura clasică a înțepăturii ironice și apelând surprinzător la dimensiunea erotică a relației arici-aricioaică. Dialogul între cei doi este vioi si plin de înțelesuri: "- Ce înțepată poți sa fii!/ îi zice ariciul dragii lui soții. /- Cine să mă înțepe? întrebă această/ brava aricioaică/ ce-i era nevastă", urmând o traiectorie de proliferare a conflictului conjugal, în care partea feminină se apără convingător prin propria sa fizionomie: "Cum să mă cuplez cu atâtea ace?/ cine are timp/ ca să mă dezbrace?".
În tot acest joc subtil al rolurilor și înțelesurilor (căci ce este altceva fabula decât o sarabandă a pildelor) se desfășoară toată cazuistica întâmplărilor cu tâlc din această carte plină de învățăminte morale toarse cu finețe în fir de slovă la final de poveste, iar ceea ce conferă fiecărei întâmplări sau relatări cu animale, plante, lucruri, stări și fenomene naturale dinamism și putere de sugestie este tehnica ultramodernă a ruperii de ritm, a întorsăturii surprinzătoare și a rimei plasate cu îndemânare la capăt de vers sau la mijlocul lui, fracturându-l și, prin aceasta, înnobilându-l. E o tehnică ce poate fi catalogată drept licență sau invenție proprie, pe care Gheorghe Gurău a mai experimentat-o și în cărțile anterioare, nu numai în fabulă, genul cel mai recent încercat fiind acela al aforismului.
