Nicolae Grigore Mărăşanu, Trilogia Comedia Valahă (Iubiri şi Martiraje, vol. I, Baladele din Ţara Crucii, vol. II şi Eudaimonia, memoria pierdută, vol. III ), Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018
Îmbinând epicul, trăsătură dominantă a baladei, cu liricul, existând şi pasaje care te trimit şi către dramaturgic, vezi dialogul dintre misteriosul spiriduş Tiriplic şi alter ego-ul poetul, din partea a treia, Nicolae Grigore Mărăşanu dăruieşte iubitorilor operei sale o trilogie… de amintit în balade (şi în orice istorie a literaturii române), punctând-o şi ca… „Testament” filosofico-literar, poemul închinare ducându-ne cu gândul la celebrul poem al lui Arghezi: „;Moşteniţi, prieteni, cântecele mele!/ Doruri lungi,/ vechi patimi ard pe sub cuvânt!” (II, p.239)
Cititorul poate alege să se „piardă” pur şi simplu în Frumuseţea Logosului care l-a înrobit ca într-o alt fel de baladă chiar pe scriitor; înrobire de iubire, între Om şi Cuvânt, Verb, aşa cum i se mai spune în carte…
Oricine s-a îndrăgostit de tainele literaturii prin „Iliada”, „Odiseea”, vechile balade şi legende ale lumii, se va întoarce la paradisiacele vremuri ale copilăriei (şi adolescenţei) literare, când eternitatea are picioare lungi şi frumoase, cât se poate de vii şi deseori inaccesibile, iar nu devine încă piatră de templu ori de mausoleu…
Eroii şi eroinele pe care ni le propune N.G. Mărăşanu ca inevitabile modele, dar şi anti-modele, sub semnul tragismului existenţei şi condiţiei umane aflate „sub vremi” sunt, bineînţeles, dintr-un spaţiu… mioritic valah care, prin extrapolare, este al tuturor românilor, existând texte care trimit, prin problematică şi meditaţie, la destinul întregului neam românesc sau stat românesc (vezi poeme din „Vise şi Vămi”, III, 116-117 sau „Cain sau noi între două fronturi”, II, 17-18 sau „Balada crinului antitetic”, II, 22: „Noi n-am luat parte la împărţirea lumii, la Yalta, ori Malta!”; există chiar accente care ne aduc aminte de furia lui Eminescu din „Doină”!), la raporturile dintre Putere şi omul simplu sau deloc simplu ş.a.m.d.
În primul volum avem „muzele” ca eroine: Călţuna, Chira Chiralina, Elvira, Pena Corcoduşa (da, cea din „Craii de Curtea Veche”!), preoteasa Tahuchi, oarecum enigmatică armeancă, enigmatică ca şi „dansatoarea hiperboree”, Domniţa Bălaşa Brâncoveanu, în al doilea avem „Capul lui Mihai Vodă Viteazul”, victimele regimului comunist, în special din Balta Brăilei, anti-eroii interlopi sau marginali de alt gen, Terente însuşi, un simbolic corcodel, bostănari, pescari, marinari ş.a.m.d., Maica Mare, un ziarist chiriaş, un isihast şi un… şarpe, cai împuşcaţi, finalul fiind al tatălui real…. Enumerarea nu este deloc completă, dă semn doar despre complexitatea şi bogăţia cuprinsului propriu-zis care, în ultimă instanţă, în substanţa sa, este despre Fiinţa Logosului, Limbajului, Verbului, spuneţi-i cum vreţi, despre nebunia limbii (scrie Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească”: „Într-un ceas al ei, o limbă trebuie să fie ca un om tânăr, ceva nestrunit şi gata de toate riscurile, ba chiar de câteva sminteli.” şi N. G. Mărăşanu foloseşte aceste cuvinte ca moto la începutul volumului al treilea, poate sinteza unei dialectici poate unice în limba şi literatura română!), dar şi despre rostul ei, de unde şi rostirea (alte moto-uri sunt din Eliot şi Heidegger: „Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul. Cei ce gândesc şi făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost”, la început de volum II. Iar din Eliot, la începutul Marii Balade a Comediei înţelese, aparent paradoxal, ca tragedie-epopee: „Cum ţel ne-a fost rostirea şi ne-mpinse un sens mai pur să dăm vorbirii gintei şi minţii-imbold de-a şti ce-a fost şi fi-va, am să-ţi dezvălui zestrea bătrâneţii ca truda ta de-o viaţă s-o-ncunune.”
Între nebunie („sminteală” apare în volumul al treilea) şi rost, este sete de mit (şi de Sacru, de confirmare a lui): „De-or întreba la iarnă,/ dacă mai eşti în viaţă,// le voi răspunde, tată,/ că tai largi copci în gheaţă,//(…)// Iar dacă vânătorii/ vor întreba de tine,// Le-oi spune că aluneci/ pe gheţuri, cu patine// Din oase lungi-albastre/ de tânăr armăsar,// Să prinzi la copcă vidre/ ce scheaună şi sar/ Din sloi în sloi. ŞI astfel,/ te voi împinge-n mit.// Iar ei vor crede, tată,/ că încă n-ai murit!” ( II, p.230)
Este vânare de mit această trilogie, şi era necesar să fie şi solemnitate, şi ceremonial (când este vorba de Sacru, este sete şi purificare şi un mesaj al Verbului sună cam aşa: „Voi coborî în grădină şi voi aprinde focul,/ sufletul,/ cărare să găsească,/ să poarte la cer mesajul Verbului.// Şi voi aşeza în jurul focului/ cele şapte scaune ale singurătăţii.// Şi voi aştepta cele şapte spirite să coboare,/ cu bucurie să ardem toată noaptea,/ purificându-ne/ întru un nou început!” (II, p.244), dar era necesar şi umor şi râs, adică elemente strâns legate de ludic!
Aceasta apropo şi de un crez poetic (III, p.25), apărut în disputa c-un fel de Jumătate-de-om-călare-pe jumătate-de-iepure, Tiriplic („…ar putea avea rude printre spiriduşi, fauni, birlici, tricolici, entităţi ale Naturii, care de regulă simbolizează venirea primăverii şi a verii în credinţele precreştine ).
În poemul „Reverii în meandrul Tiriplic din Eudaimonia, Tiriplic este un spiriduş, bufon, un personaj care îl şicanează şi provoacă pe convivul său, actantul poetic, printr-un fel de eratism, să cedeze iniţiativa scriiturii înseşi, să recurgă la diverse categorii de limbaje: argou, cântec de leagăn, descântec, blestem şi a induce călătoria (subl. a.s.) spre un logos al subconştientului, retras în zgura mentalului, pentru a-l scoate din uitare, într-o sonoritate armonică, amplificată până la extază.
Pe Tiriplic îl ţin la uşa mea ca paj, şiret, blajin, niţel tontuţ, dar meşter în tot felul de şotii.” (III, 13), crezul „Actantului” fiind, într-un fel, de Prospero îmbogăţit, necentrat pe răzbunare, Tiriplic devenind şi un soi de Caliban, dar nu prea de folos, ci doar sâcâitor, efortul fiind să scape de el.
Aşadar, trilogia este şi o călătorie (şi în spaţiu, şi în timp, chiar şi în timpul istoriei!), Brăila-Ibrailul fiind un centru al lumii (Ibrailul putând fi interpretat şi ca Duh întrupat, dar şi ca Logos, Ibrailul ca luminiş heideggerian), împreună cu Balta ei, dar ajungându-se şi la Bucureşti, toate trecându-se în mit, efortul scriitorului este colosal pentru a îmblânzi materiile, se vrea şi inventare sau re-inventare, întoarcere la un Cantemir, la o limbă înrudită, o „turcă-brăilă” (III, 30), o limbă paralelă, ghepardă, leopardă, dropiană, se vrea magie, retrăire, actantul s-ar vrea un erou al Logosului, care aduce revelaţie: „Dau de ştire/ cu un deşti lipăit de tâmplă,/ de valaha fericire,// Care-n limbă/ se petrece.” (III, 158)…
BrefMărăşanu este un mare vitalist, un brebanian, dar un brebanian anti-nietzschean (II, 216) care a arătat că Viaţa este dincolo de categorii estetice, deşi poate fi înrobită Dionisiacului, Demonicului (în sens de diavolesc, de slugă a Răului) sau Apollinicului… Dar nu poate fi decât prin limbă, despre care spune, ca limbă a neamului, că este o fericire perpetuă.
Ferice de cei care pot simţi, dincolo de estetica primă, bucuria de a trăi limba, de a fi trăiţi de limbă!
