Dacă muzica te poate transporta în locuri exotice, paradisiace, lectura celor trei pagini proaspăt ieșite de sub pana lui Carmen Neacșu ne-a transportat, vinerea trecută, într-un timp pe care majoritatea dintre noi îl știm doar din romane - anii ’60 ai secolului trecut, cu inserții de perioadă interbelică. Și nu a făcut-o cu date strecurate prin fraze, ci cu atmosfera: un violoncelist care trăiește singur într-o casă construită la 1880, ce dă lecții în particular, o femeie cu mai bine de treizeci de ani mai tânără, de care septuagenarul se îndrăgostește ca în vremurile când iubirea platonică nu era doar o amintire, un anunț dat la ziar, nu postat pe vreun site, și limbajul personajelor, așezat, cuminte, ca și cum ar fi conștiente că sunt într-un roman ce se anunță a fi cel puțin interesant: "E păcat să se risipească un asemenea talent, domnule Teodosiu, îi spuse într-o zi Marga, în timp ce așeza cu atenție porțelanurile în servantă. Sunt atâția oameni care ar plăti bani grei să îi învățați să cânte. Și dumneavoastră stați aici singur-cuc. Nu-i bine, eu vă zic... Mare păcat!". Descrierile personajelor și ale decorului sunt succinte, dar cu un impact major, trimițând într-o zonă lăsată deoparte în ultima vreme de scriitorii contemporani, anume aceea a elitei intelectuale.
"Foarte multă delicatețe și multe imagini picturale. O poveste atât de suavă, că simți nevoia s-o asculți mergând în vârful degetelor, ținându-ți respirația" (Anca Șerban-Gaiu).
"O atmosferă caldă, familială, prietenoasă. Totuși, parcă lipsește ceva din felul în care se exprimă. Poate că ar fi fost nevoie de mai multe pagini, pentru a simți textul. Povestea îmi place. Are momente în care autoarea își atinge personajele suav. Poate că sunt chiar prea multe momente din acestea" (Leonard Matei).
"Sunt fan povești de dragoste. Violette (femeia de care se îndrăgostește domnul Teodosiu - n.a.) îmi aduce aminte de Audrey Hepburn și de Pygmalion amestecat cu Breakfast at Tiffany’s. Aș vrea să fiu în locul ei. Atmosfera este cea din Steaua fără nume. Scrie frumos, ca și cum ar picta icoane. E un roman pe care l-aș citi" (Daniela Capotă).
"Sper să-și adune energiie și să cristalizeze povestea. Aceasta e adevărata provocare. Dacă va reuși, va scrie cu ușurință. E o poveste care pare plăpândă, dar dramele par a fi adânci" (Tudor Neacșu).
Vineri, 13 decembrie, de la ora 19.00, va citi Simona Toma.
