"Alte camere, alte glasuri de ieri" (editura Pandora M, 2011)
Regretatul Alex. Leo Șerban, plecat dintre noi mult prea devreme, în anul 2011, la vârsta de 52 de ani, a fost cunoscut și apreciat cu precădere în calitate de critic de film și jurnalist cultural.
Foarte puțini i-au cunoscut însă și "latura sensibilă", de poet. Și aceasta deoarece el însuși și-a ținut poezia departe de ochii lumii, din teama de a nu-i fi știrbită „aura” de om serios, lucid, ancorat în realitatea obiectivă a cotidianului. Cu toate acestea, în 2010, în urma unei discuții cu poeta Svetlana Cârstean, se hotărăște să-și asume public și această fațetă, și-i predă acesteia, spre publicare, un teanc de manuscrise cu poeme, scrise între anii 1984 și 2005. Acestora li se vor alătura în scurt timp și "Lispoemele" scrise în 2010, în urma unei vizite în capitala Portugaliei. În 2011, când boala îl anunța deja că pentru el timpul se scurtează, cere să-și revadă textele și alcătuiește volumul "Alte camere, alte glasuri de ieri", ce va apărea, din păcate, postum, la editura Pandora M, prin grija aceleiași Svetlana Cârstean.
Volumul sus-numit este alcătuit din cinci cicluri poetice, fiecare având menționat anul sau anii în care au fost concepute poemele, fapt ce ne ajută să deslușim inclusiv graficul cronologic al relației lui Alex. Leo Șerban cu poezia. Astfel, putem deduce că în anii ’80 acesta a dat o mai mare libertate de mișcare alter ego-ului său poetic, redactând, fie doar și numai pentru sertar, trei cicluri de poeme: O provincie sentimentală (1984), aprilie orb „april is the cruelest month” (T.S. Eliot) (1985) și În alte camere, alte glasuri de ieri (1986); că apoi, vreme de 14 ani, probabil pentru a se dedica altor proiecte mai importante, a renunțat la a mai scrie versuri, pentru ca între anii 2000 și 2005 să redescopere, timid, dar ferm, gustul poeziei și să scrie ciclul Grădini; iar după o altă pauză, de astă dată de numai cinci ani, să revină la perpetua sa dragoste, cu ciclul Lispoeme.
Ceea ce surprinde încă de la prima lectură la poezia lui Alex. Leo Șerban este în primul rând faptul că el nu a fost niciodată doar un poet „de sertar”, nu s-a jucat de-a poezia, nu a tratat-o ca pe un hobby de weekend. Ci dimpotrivă, poezia sa este, încă de la începuturile sale, poezie în adevăratul sens al cuvântului și, cu siguranță, ar fi fost îmbrățișat de tagma poeților chiar dacă le-ar fi dat spre tipar mai înainte. Apoi, la o lectură atentă, pot fi remarcate o serie de „mărci înregistrate” ce revin în bucle periodice, în diferite formule estetice, traversând de la un capăt la celălalt, întreaga creație poetică a acestuia.
Cea dintâi și cea mai marcantă „marcă înregistrată” a lui Alex. Leo Șerban, având de bună seamă legătură cu cealaltă latură a formării sale profesionale, și anume cinematografia, este tendința de a livra flash-uri, sau cadre cinematografice rapide, specifice de regulă scurt-metrajelor experimentale, printre care strecoară câte un cuvânt, o imagine, o formulă poetică menită să declanșeze în cititor resortul emoției pure. Sugestiv în acest sens este poemul ce deschide ciclul din 1984, intitulat chiar "scenografie": „un porumbel pe/ marginea/ balconului// așternutul pus la/ aerisit// ceasul care/ ticăie// (mi-ai lăsat/ aceste cuvinte/ înainte de a/ pleca/ dar nu mi-ai/ spus în ce/ ordine/ trebuie așezate)”. Același stil se regăsește și în poemele din 1985, dintre care mai relevant este cel intitulat "revelații": „a deschis caseta/ automobilului/ din care a scos/ un picior/ o ventuză/ o roată/ așezându-le/ ordonat pe/ trotuar// fetița și-a adus/ aminte/ de buzunarele ei/ și a scos zece semințe/ un pieptene și o/ cutiuță cu/ greieri// băiatul și-a/ întors tivul/ pantalonului/ unde ținea/ briceagul// strada ticsită de/ oameni/ e ca un fir/ electric/ visat de-un copil/ cu o clipă înainte/ să se trezească”. Acest gen de poeme „cinematografice” se regăsește în fiecare ciclu, iar în "Lispoeme" se dezlănțuie de-a dreptul, întregul ciclu fiind scris parcă sub forma unui scenariu pentru un documentar despre spiritul lusitan, la „75 de ani de la moartea lui Pessoa”.
O a două notă distinctivă în poemele lui Alex. Leo Șerban este întrepătrunderea în doze de unu la unu între imagini cât se poate de reale, de vizuale, de senzoriale, cu "imagini" abstracte, imposibil de atins și uneori imposibil de numit, tehnică prin care obține un dublu efect: pe de o parte, oferă cititorului mostre savuroase de suprarealism bine temperat, iar pe de altă parte, stârnește în sufletul acestuia puseuri de emoție profundă. Cele mai sugestive poeme în acest sens sunt "pantazi graure", "ceaiul sub chiparoși" sau "orez".
De asemenea, surprinde la Alex. Leo Șerban și aplecarea spre spiritul nipon. Astfel, după ce printre poemele din 1984 strecoară o serie de așa-zise haiku-uri care nu au în comun cu specia originală decât atmosfera, ele fiind poeme cât se poate de occidentale, amintind mai degrabă de aplecarea spre natură a lui Walt Whitman și de micro-poemele de tip instantaneu ale lui Richard Brautigan; revine în "Grădini" cu poeme în care, fără a mai invoca numele haiku-ului, reușește să surprindă perfect atmosfera tipică poeziei nipone, descrisă de atașamentul față de cele mai mici și mai neapărate specii ale naturii: „un fluture agățat de sanda/ sau o sanda agățată/ de un fluture// tot/una/e”; „m-am așezat/ pe un șezlong de lemn/ în mijlocul grădinii/ japoneze// sunt fericit// în jurul meu/ o fată citește/ un bărbat într-un scaun cu rotile/ citește/ o doamnă cu spatele/ probabil că citește// doar fluturii nu citesc/ pentru că scriu// și toți cei din jurul meu/ citesc/ poemele răspândite de fluturi// și toți fluturii din capul meu/ citesc primii/ ce scriu eu aici”.
Ce ar mai fi de spus despre poezia lui Alex. Leo Șerban? Faptul că sub aspect estetic și stilistic este impecabilă, că se aliniază perfect cu rigorile artistice ale timpului său, că ne descoperă nu doar un poet, ci și un cititor înfocat de poezie de calitate, un fan al marilor poeți ai lumii: Verlaine, Rimbaud, E. A. Poe, T. S. Eliot, E. E. Cummings, Henri Michaux, dar și al poeților români care au făcut istorie: Bacovia, A. E. Baconski, Mircea Ivănescu, aceștia fiind doar cei pe care îi amintește în poeziile sale, fie numindu-i, fie parafrazându-i. O poezie ce ne-ar fi lăsat mai săraci dacă ar fi rămas în sertar și pe care ar fi trebuit să o căutăm, dacă nu ar fi fost publicată.
Dacă ar fi trăit, anul acesta poetul Alex. Leo Șerban ar fi împlinit 60 de ani. Din păcate, el a plecat într-o lume mai bună, în urmă cu opt ani. Din fericire, ne-a lăsat poezia sa. Din păcate, în anul 2011 când volumul "Alte camere, alte glasuri de ieri" a văzut lumina tiparului, editura Pandora M și mai ales colecția "Cercul poeților apăruți", coordonată de poeta Svetlana Cârstean, nu se bucurau de o prea mare vizibilitate, astfel încât cartea aceasta, postumă, a ajuns doar în mâinile celor pentru care Alex. Leo Șerban a însemnat ceva. Din fericire, avem la dispoziție toate mijloacele necesare pentru o reeditare, ceea ce ar coincide cu o restituire, nu doar necesară, ci de-a dreptul obligatorie. Pentru că poezia lui Alex. Leo Șerban merită să stea alături de cea a poeților români contemporani.
