Cristina Dobreanu și-a asumat rolul cititorului cu creionul în mână, iar impresia generală a fost că nu a greșit făcând acest lucru, mai ales că a reușit să atragă atenția asupra unui poet care debuta în volum pe vremea când părinții multor membri ai cenaclului Noduri și Semne încă nu plănuiau să aibă copii: 1966. Numele poetului – Ioanid Romanescu. Titlul volumului de poezii – Singurătatea în doi (București, Editura pentru Literatură). De ce a ales acest volum, ne spune chiar autoarea analizei literare citite vineri seara: ”Întâi de toate, pentru că avem credința, nu întotdeauna justificată, că orice început este mai curat în intenții. Și dacă e să facem cunoștință cu Ioanid Romanescu, preferăm să-l întâlnim în forma lui poetică genuină, în ipostaza lui mai puțin grandilocventă, în linia mai fină a expresiei, așa cum, nu o dată, o regăsim în Singurătatea în doi.”
Scrise într-un limbaj specific textelor de critică literară, dar fără a dori să frapeze prin alăturări de cuvinte menite a atrage intenționat atenția asupra criticului și nu asupra operei analizate, așa cum de prea multe ori se întâmplă, considerațiile critice ale Cristinei Dobreanu evită elegant ”beția de cuvinte” și oferă un text clar, la obiect. Cu un strop de istorie literară, demersul critic ar fi fost unul de manual.
”E făcută pentru critică literară. Am încrederea în ea. Două așteptări am: să pună tot ceea ce a scris într-o carte, și apoi să scrie și despre cărțile noastre” (Ioan Gh. Tofan).
”Textul e inteligent, tipic pentru o analiză literară, iar exemplele sunt bine alese. Am înțeles că acest poet scrie un vers clasic, cu conținut modern, care frizează suprarealismul” (Nelu Păcuraru).
”Cristina se apleacă cu afecțiune asupra cuvântului scris. Nu e ușor să reconstitui condiția creatorului. E ca singurătatea alergătorului de cursă lungă” (Daniela Capotă).
”Am sesizat un foarte fin simț al detaliului. Apreciez și eu inteligența textului critic. Mi-a deschis pofta de a-l citi pe Ioanid Romanescu. Observ la ea plăcerea cu care face critică literară. Cred că și-a găsit nișa” (Carmen Neacșu).
”E un eseu scris cu multă delicatețe, chiar și atunci când se apleacă asupra unor versuri mai puțin reușite ale poetului în cauză. Delicatețe și lirism, asta simt de la ea. Trebuie să fii și tu poet pentru a scrie critică de poezie” (Anca Șerban-Gaiu).
”Mi-e greu să fac aprecieri la aprecieri. Mă așteptam să aflu ce anume l-a remarcat pe autor, în anii ’60. Ce l-a scos din pluton. Ce l-a remarcat în epocă. Mi-a lipsit acel background de istorie literară.” (Cezar Amariei).
Vineri, 17 ianuarie, de la ora 19,00, în holul VL, citește Tudor Neacșu.
