Titlul de mai sus, propus de Marius Grama (a cărui revenire după o absență de multe luni ne bucură nespus) este edificatoare pentru experiența trăită vineri seara, în holul Vieții Libere – una plăcută, interesantă și surprinzătoare, care e bine că a fost scoasă dim sertar.
Domnul Ioan Gh. Tofan a venit cu manuscrise. Nu cu draft-uri, nu cu print-uri, ci cu manuscrise în sensul fizic al cuvântului, multiplicate la ceea ce îndeobște numim xerox, chiar dacă pe copiator scrie Toshiba, de exemplu. Dar scrisul de mână este singurul lucru care ar duce la ideea că partea a doua din Clubul fecioarelor (intitulată Fuga din Egipt) este scrisă înainte de supremația computerului secondat de imprimantă (acum aproximativ cincizeci de ani, după cum ne-a mărturisit autorul). Felul în care domnia sa povestește este unul actual, incitant, care vorbește despre vremuri demult apuse printr-un text ce ar putea trece proba timpului: ”(...) și gata – figura cu tusea s-a terminat, îi mai fierbe totuși o clipă privind neliniștit nisipul de pe plaja îngustă și strivind în același timp o cutie de conserve, excelent plasată tinicheaua pentru această mișcare gratuită, gratuit să fie totul, să n-aibă habar ce face călcâiul drept cu tinicheaua, și după aceea să ridice ochii, să le evite privirea, neapărat să le-o evite, așa că iarăși uitându-se spre nisip, scormonindu-l, și ajunge, să vorbească acum: Eu nu merg, băieți. Mă cam doare stomacu’. Apoi stânga împrejur și goană turbată pe mal. Fuga să fie doar cât poate fi urmărit de privirile aiurite ale lui Radu și Adrian. Spre casă îndreptându-se cu dezgust.”
”Narațiunea m-a impresionat prin structură și prin îndrăzneală. Dacă e să mă refer la prima, felul atent în care își constuiește povestirea este de-a dreptul captivant. Cateva tușe aruncate, parcă, în vârtejul efervescent al acțiunii, îți dezvăluie și vârsta aproximativă a personajelor, și gradul lor de educație, și, evident, relațiile dintre ele. Îndrăzneala vine o dată cu remarcile antisemite azvârlite ”amical” de puștanii teribiliști din Galațiul anilor ’70, dar și cu anumite extravaganțe de limbaj. Așadar, un text care merită ”periat” pentru a fi publicat cu succes într-un viitor volum de proză” (Marius Grama)
”Stilul mi se pare cam curajos, pentru perioada aceea, probabil nici nu se gândea că o va publica vreodată. Mă face să mă gândesc la Emile Zola. Este un scris ca la tinerețe. Ies în evidență dorința și plăcerea de a scrie. Prin comparație, acum mi se pare că scrie mai limpede, grație experienței” (Nelu Păcuraru).
Vineri, de la ora 19,00, în holul VL, citește Cezar Amariei, proză.
