Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Vasile Manole - Epigramei, cu toată dragostea - Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2018


Una dintre primele mele cronici de carte a fost la una de epigramă, semnată de Vasile Plăcintă. Sau să fi fost de aforisme? Cert este că era de umor şi satiră!

Şi tot cert este că, aşa cum m-am destăinuit odată chiar lui Vasile Manole, prefer cărţile nu de dragul umorului, ci având cuprins umorul firesc în construcţia ei, aşa cum se întâmplă, de pildă, într-o comedie sau dramă de Shakespeare, într-un roman de Milan Kundera ş.a.m.d.

Aceasta nu înseamnă că nu vreau să înţeleg şi nu apreciez la certa ei valoare proza satirică sau… epigrama! Într-un fel, cu umor am debutat şi eu în paginile Suplimentului „Buzunar” al Vieţii libere, am crescut cu Mark Twain, Caragiale, Ilf şi Petrov ş.a.m.d.!

(Tot) Cert este că Vasile Manole este acum într-un triumvirat care cam domină satira gălăţeană, umorul său este sănătos, predispune la sănătate… cititorul, fără umor(ul său) am fi mult mai săraci şi mai încruntaţi, făcând din epigramă muză şi împărăteasă al universului său literar, iubind-o aproape nebuneşte, dedicând volumul „soţiei şi fiului meu” pentru orice eventualitate! Evident, ar fi trebuit să scriu asta în formă de epigramă, pentru a nu fi provocat la duel, deoarece, totuşi, umorul şi satira, împreună cu „râsul” tratat filosofic, spiritual sau literar ( de la Bergson la Osho, via Dorina Rusu ori Saroyan, ultimul aducându-ne aminte că râsul este o chestiune serioasă, de râsul-plânsul), chiar este o chestiune… de stat, Jon Macks scriind chiar o carte despre manipularea prin râs, Vasile Manole fiind conştient de asta şi de terorismul (şi de stat… degeaba) începându-şi cartea cu „epigramele”: „Nişte bombe literare/ Ce uşor sunt detonate,/ Folosind expresii care/ fac explozii controlate.”

Dar cum se împacă dragostea cu terorismul? Din capitolul „Familiale”, înţelegem că poate fi… de bine: „E faină viaţa sub papuc/ Îşi spun cam doi bărbaţi din doi,/ Aminte dacă îşi aduc/ Cum este ea sub amândoi.” (p.35)

Subtil, mai mereu atent la dublul tăiş al limbajului, scriitorul nu iartă pe nimeni, deşi, uneori, pare să se războiască cu câte unul care îl va citi cu greu, nefiindu-i trecut în fiţa postului, precum „Ţăranul muncitor”: „După ce i-au numărat/ Şi văzând ce mulţi îs pruncii,/ Demografii-au consemnat/ Că nevasta-i câmpul muncii.” (p.37) Cu făţărnicia (falsă sau poate că nu) din sânul credincioşilor aplică lovituri de slujbă sau de măritiş: „Soaţa mai bisericoasă/ De la slujbe nu lipsea,/ Devenind mult prea pioasă,/ Soţul s-a lipsit de ea.” (p.40) Respectiv, „Virtuoasa”: „Niciodată n-a greşit/ Până nu s-a măritat,/ După care în sfârşit,/ Doamna s-a orientat.” (p.43)

O „Traversare pe culoarea roşie” are final neaşteptat: „Când ai griji, mi-aduc aminte/ Mama bine îmi spunea:/ - Pune răul înainte…/ Şi o pun pe soacră-mea.” (p.41)

„Dublul tăiş” se potriveşte perfect cu triunghiurile de orice fel ar fi ele (este o epigramă intituală chiar „Ménage à trois”!), dar şi cu swinging-ul „prea modern”: „Armonie” – „Soţia a mai prins curaj/Că nu ştia nimic să facă,/ Acum se-ocupă de menaj,/ Iar soţul numai de dădacă.” (p.41) Respectiv: „Tot văzându-vă-mpreună/ Fericiţi vă credeam toţi…/ - da, suntem, aveau să spună,/ C-am făcut un schimb de soţi!” (p.38)

Şi pentru cine nu ştia ultima modă: „Ca oricare soţ model/ Două-amante-acum are,/ Plus nevasta, că-i fidel/ Şi-astfel face o… triplare.” (p.56)

Desigur, pentru un umorist, slăbiciunile omeneşti sunt dar… divin; aşadar, precaut, la capitolul „Profesii”, preoţia nu este meserie de aur, ci vocaţie, neuitând însă să aghezmuiască… epigramist vorbind, cu „Exorcizare”: „Când baba face pe nebuna/ şi moşu-i dă din nou pastile,/ Ei preotul îi spune-ntruna/ Molifta Sfântului Vasile.” (p.104) Criticii literari sunt şi ei curtaţi cumva: „Oameni generoşi, de bine,/ dacă scrii cumva o carte,/ Se aruncă toţi pe tine/ ca să-şi facă şi ei parte.”

As al paradoxurilor (primul capitol, din cele 18, este intitulat chiar „Paradoxuri”, şi este clar unul dintre cele mai reuşite), scrie altfel Povestea unui om leneş: „Are şi el un capriciu/ Graba îl cam lasă rece,/ N-a plecat de la serviciu,/ I-a fost lene să mai plece.” 

Atent la toate rapoartele PISA, dedică un capitol întreg „Şcolii româneşti”, unde matematicile aplicate au profesorii lor: „Rezolvând necunoscute/ Cu atâta isteţime,/ A ajuns la senectute/ Să le spună anonime.” Subiecte hot, precum „Sexul în şcoli”, găsesc rezolvări epigramistice, „reforma în şcoli dând roade” à la Humbert Humbert: „Văd un grup de liceene/ Fete foarte studioase,/ Cum şi-aruncă ele-alene,/ Vorbe mai licenţioase.” (p.160) Critica facebook-ului, începută literar de un Dan Mircea Cipariu, cu „Singurătatea vine de pe facebook”, continuată eseistic de un Baconsky, îşi găseşte epigrama în „Mândria de a fi român”: „De mai fac şi vreo prostie,/ Mă grăbesc şi nu amân,/ Pun pe Facebook, să se ştie,/ Cum că-s mândru… ca român!” (p.161)

O metodă de predare alternativă este bună şi pentru epigramist, dar şi pentru criticul literar: „Să pot ţine tocu-n mână/ Dăscăliţa cea bălaie/ M-a-nvăţat limba română/ Dându-mi un toc de bătaie.” (P.161)

Lăsând gluma la o parte, vorba vine, Vasile Manole ne oferă o lume întreagă în 836 de epigrame, dacă îl credem pe cuvânt pe autorul „Cuvântului înainte”, George Corbu, Preşedinte al uniunii Epigramiştilor din România (eu nu am avut răbdare să număr), ba chiar şi o altfel de hermeneutică a istoriei omenirii. Patriotismul trebuie nuanţat: „Dragostea de neam şi ţară/ E-o tradiţie străbună…/ Când mâncăm o pâine-amară/ Noi pretindem că e bună.” (p.23) În ceea ce priveşte „Ideologiile”: „C-am trăit în socialism/ Într-o mare izolare,/ Astăzi în capitalism/ Căutăm socializare.” Tot epigramistul găseşte răspuns la dispariţia… haiducilor din istorie: „Munţii noştri fără brazi,/ Bogăţia locului,/ Îl împiedică de azi/ Să ia drumul codrului.”

Celelalte capitole sunt „Zodiac”, „Femeile”, „Bărbaţii”, „Pensionarii”, „Politice”, „Juridice”, „Hipocratice”, „Turistice”, „Artistice”, „Bahice”, „Umor”, „Personalităţi româneşti”, „Oameni de seamă”, „Diverse”…

În final, nu putem decât să-i dăm dreptate lui George Corbu, care scrie despre capitolul rezervat… Umorului. Acesta „prilejuieşte autorului clarificări în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de epigramă, multe catrene părând a fi părţi dintr-un decalog al acesteia: „Vorba dulce nu se pune/ Niciodată-n epigramă”; „Epigrama este bună/ ca şi-un câine foarte rău.”

Fiindcă tot veni vorba (despre câini), epigrama, ca un copilaş înfiat de către mass media, este, într-adevăr dovada cea mai bună că presa poate fi câinele de pază al democraţiei, deşi dovedeşte, deseori, că poate fi şi câinele de pază al duşmanilor democraţiei; iar Vasile Manole, ca demn urmaş al baladelor mioritice (în care şi un meşter are ceva de clădit!), cu acest volum antologic se situează confortabil într-o istorie a umorului românesc şi european, aducându-şi jertfa de… căţeluşi care ştiu să muşte, chiar şi cele „De-ale democraţiei”: „Legea-i lege şi-n Ploieşti/ La periferii sau Corso/ Până când te dumireşti,/ Au şi-ntors-o”. Iar definiţia-autoprezentare a „parlamentarului român” poate fi sculptată la intrarea în Casa Poporului (deşi mai pot fi şi excepţii): „Am vrut mereu ca să muncesc/ Şi sunt complet nevinovat,/ De muncă dacă nu găsesc/ Mă mulţumesc cu: Om de stat.” (p.140)

Bref, Vasile Manole este un îndrăgostit fericit! Iubirii i se răspunde cu tot sufletul care se poate ascunde într-un catren înmulţit cu alt catren ş.a.m.d.

Citit 1301 ori Ultima modificare Miercuri, 29 Ianuarie 2020 14:33

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.