Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Gülten Abdula-Nazare, "Apa în cultura turcă și a popoarelor de origine turcă", Ed. InfoRapArt, Galați, 2020

După lucrarea dedicată "Pomului vieții în mitologia popoarelor turcice", doamna Gülten Abdula-Nazare, inspirată de cercetările și scrierile unui Mircea Eliade sau Gaston Bachelard, dar nu numai, factorul de originaliate venind din studiul izvoarelor turcești, bibliografia fiind însă mult mai bogată, se oprește acum la apa noastră cea de toate zilele, fără de care nici ceaiurile, supele, ciorbele, cafelele noastre turcești sau nu, atât de prozaice, n-ar exista, apa ca dar al divinității...
Deși prin titlu ne face să ne gândim numai la anumite popoare, cercetarea se extinde, ca și în "Pomul vieții...", fiind un adevărat excurs istoric, marile culturi și civilizații fiind și ele curpinse.
Gânditorul francez Gaston Bachelard a avut și o lucrare intitulată "Apa și visele". În introducerea la aceasta, Bachelard își exprimă credința „că este cu putință să stabilim, în domeniul imaginației, o lege a celor patru elemente care să clasifice diferitele imaginații materiale în funcție de faptul că sunt legate de foc, aer, apă sau pământ.” Deoarece, în Introducerea intitulată „Imaginație și materie”, consideră că „forțele imaginante ale spiritului nostru se dezvoltă pe două axe foarte diferite. Unele se dezvoltă în fața noutății: le place pitorescul, varietatea, evenimentul neașteptat. Imaginația pe care o însuflețesc descrie totdeauna o primăvară. În natură, departe de noi, vii, ele produc flori.
Celelalte forțe imaginante sapă în adâncul ființei; vor să găsească în ființă ceea ce este primitiv și totodată etern. Ele domină anotimpul și istoria. În natură, în noi și în afara noastră, produc germeni; germeni în care forma este împlântată într-o substanță, în care forma este lăuntrică. (...)
Există, neîndoilenic, opere în care cele două forțe imaginante cooperează. Este chiar cu neputință să le separi complet. Reveria cea mai mobilă, cea mai metaforzantă, cea mai pe deplin abandonată formelor păstrează totuși un lest, o densitate, o încetineală, o germinație. În schimb, orice operă poetică ce coboară îndeajuns în germenele ființei pentru a găsi solida constanță și frumoasa monotonie a materiei, orice operă poetică ce-și află puterile în acțiunea atentă a unei cauze substanțiale trebuie, totuși, să înflorească, să se împodobească. Ea trebuie să accepte, pentru o primă seducție a cititorului, exuberanțele frumuseții formale.”
În cartea pe care vi-o propunem atenției, Gülten Abdula-Nazare, omul potrivit la locul potrivit, de decenii lucrând la buna cooperare dintre comunități, atât pe plan local, cât și internațional, continuă, cum sugeram, munca de cercetare, fiind anunțate noi lucrări în ceea ce privește pământul, focul ș.a.m.d.
Accentul este pus, spre deosebire de gânditorul francez, unde religiile sunt abordate cu o prudență și o delicatețe deosebite ( „Rugăciunea” preferată a lui Bachelard era: „Dimineața, în fața cărților strânse pe masă, te rugăm pe tine, dumnezeul cărturarilor: foamea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!”, deși există o mistică a esteticii), pe componenta religioasă, deși și doamna Gülten Abdula-Nazare preferă un echilibru laic, în spiritul interdisciplinarităţii şi comparatismului, realizînd o nouă lucrare de frontieră, concepută oarecum în maniera în care Mircea Eliade a elaborat multe dintre cărţile sale despre istoria religiilor, să păstreze și aici în titlu, justificat, referința la „cultură și mitologie”...
În „Apa în cultura și mitologia popoarelor de neam turcic” este valabil ceea ce spuneam și despre „Pomul vieții...”: sunt excursuri în mai multe culturi, implicit în mitologii diverse, chiar și în cea românească, ori în cele trei mari religii monoteiste, care, în pofida aparenţelor, au atât de multe elemente în comun.
Pentru cititorii ambelor cărți, se va observa întrepătrunderea subiectelor, aproape inevitabil: „Conform unor legende din Altai, pe vârful Muntelui Lumii (Dünya Dağı) care se înalță până la cel de-al 12-lea etaj al cerului, se ridică un fag la rădăcina căruia se află Apa Vieții păzită de un duh sfânt. Această apă are darul să învie morții, să vindece pe cei bolnavi, iar bătrânilor să le redea tinerețea.”
Desigur, subiectul este, practic, inepuizabil. Despre ape s-a scris, la modul științific sau filosofic-literar, enorm. Există chiar o „teologie a apei”, a lui Jean-Albert Fabricius...
Dar o sinteză precum cea realizată de Gülten Abdula-Nazare este lucru rar. Este o lucrare despre puritate, nostalgia originilor și, dincolo de orice estetică: este despre frumos și Frumusețe, adică despre Sacru, deși Bachelard preferă să vorbească despre o morală naturală.
Gülten Abdula-Nazare pune altfel accentele, încearcă să îndrepte, relațional sau nu, ceea ce poate fi îndreptat, îmbogățit, din punctul de vedere al gândirii Sacrului, atingând, problematici deja amintite: raportul dintre apa dulce și cea sărată, apa ca simbol al curățeniei, exemplificări privind botezul în biserica armeană, catolică și asiriană, simbolistica apei în cele trei mari religii monoteiste ș.a.m.d.
Cultural, sunt trimiteri la scriitori mari din spațiul cultural nu numai islamic, putându-vă întâlni cu cu un Cinghiz Aitmatov, Yunus Emre, Mevlana Celîleddin Rûmi, Ivo Andrici, menționatul Mircea Eliade...
Ca și Bachelard, Gülten Abdula-Nazare ne învață o magie. Păstrând proporțiile, Gülten Abdula-Nazare unește viitorul de trecut, unește lumile care doar par atât de diferite, revelându-ne indirect că religiile pot fi marile vise ale omenirii, care ne pot învăța real cum să iubim Sacrul, Divinitatea, adică Umanitatea, ca dar al Divinității.
Dacă „în Univers totul este ecou”, după cum scrie același Bachelard, totul poate fi ecou al spiritualității de la Göbekli Tepe, loc sacru și pentru arheologii ultimilor ani, loc legat de Tigru și Eufrat, cărora li se dedică ca ape sfinte pagini memorabile, dar și al vechilor turci șamanici („În gândirea arhaică, tot ceea ce este vizibil are o zână, un duh, un spirit protector. În acest sens vechii turci erau convinși că apa deținea și ea una dintre aceste forme. Religia sau mai bine zis credința lor era bazată pe Gök Tangri (Zeu sau Dumnezeul Cerului), ceea ce le permitea să creadă în existența forțelor divine și a spiritelor protectoare.”), al cărților sfinte ale marilor religii monoteiste ș.a.m.d.
Îndemnul final și deloc secret al cărții ar fi să ne instruim mereu, să fim deschiși către toți oamenii, iar dacă vechii turci au trasmis până astăzi proverbul „Fii sfânt ca apa!”, să devenim, cumva, una cu frumusețea apelor lumii, planeta noastră fiind, nu-i așa, încă Planeta albastră!!! Adică să fim mai buni!


Citit 1344 ori Ultima modificare Vineri, 06 Martie 2020 17:20

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.