"Pâinea neagră", roman, Editura Lucas, Brăila, 2018, în traducerea Virginiei Chiriac
Lansat destul de curând în cadrul Salonului literar-cultural Axis libri al Bibliotecii V.A.Urechia, în prezența traducătoarei, cu un salut on line în direct din Maroc al scriitorului, romanul „Pâinea neagră” se remarcă prin complexitatea construcției, mai multe genuri unindu-se într-o simfonie literară (este prima sa carte scrisă în franceză a unui marocan tamazight, care publicase deja cărți în arabă, atât proză, cât și poezie), titlul în original fiind „Maux croisés. Mémoire partagée”. Așadar, sunt pagini de memorii, unele redactate ca într-o monografie sau tratat de istorie (un personaj „fantomatic”, „Inimă Albă”, declară: „Politica a inventat de mult timp o mare minciună: ISTORIA.”, p. 135), altele fiind literatură de cea mai bună calitate (de pildă realizarea portretului mamei, pe care o chema Khadija, descrierea unei nunți tradiționale, ultimul capitol, „Reîntoarcerea la copilărie”, un coșmar plin de semnificații ș.a.), existând și precauții (pe care le înțelegi când vei cunoaște prejudecățile și cutumele pe care trebuie să le înfrunte eroul): în ediția în limba franceză, se precizează că orice asemănare cu oameni reali sau mai ales cu numele lor fiind întâmplătoare.
Populația tamazight este berberă, Omar Seddiki s-a născut în satul Tizi Ousli, a copilărit în satul bunicilor, Ajdir, dar viața întreagă este legată de munții nordului Marocului, cu orașele legendare Fez și Taza, în unii dintre ultimii ani fiind angajat și în capitala Rabat.
Pentru că unele scene mi-au adus aminte de alte „momente” literare, precum „Copilăria” lui Maxim Gorki, dar și de Panait Istrati (de altfel, ultimul numit un Gorki al Balcanilor) – aici, poate „de vină” este stilul traducătoarei, distinsa doamnă Virginia Chiriac - , așa cum Gorki a avut „Universitățile mele”, și această carte a lui Seddiki s-ar mai fi putut numi, bildungsromanesc vorbind, „Școlile mele”, pe acest fir al vieții sale punându-se accent; dar nefiind, așa cum am sugerat, numai un roman clasic (auto-biografic), avem și istorie, atât a Marocului în sine, cât și a provinciei Rif.
Scriitorul recunoaște de la primele pagini că este îndatorat întrucâtva unei anumite reverii creatoare, care reînvie trecutul, dar și rațiunii: „De fapt, chiar dacă sunt acum adult, în ființa mea coexistă senzații și imagini contradictorii, căci încă mai sunt pătruns până în măduva oaselor de cruzimea acelor episoade ale istoriei, dar și de parfumul delicat al unui buchet de scene atractive. Toate acestea sunt încă foarte înrădăcinate în memoria mea și vor rămâne nezdruncinate acolo, până la sfârșitul vieții mele.”, pp.23-24.
Mama ocupă în economia cărții, dar și a vieții lui Omar, un loc special: este, practic, celălalt personaj principal: având și pasiunea picturii, Omar Seddiki, îi aduce un alt fel de omagiu mamei și prin alegerea unui portret realizat de domnia sa, pentru coperta unu, un portret al mamei, în costum popular, cu obișnuitele tatuaje din zonă, destinul ei fiind urmărit până la prematura dispariție, în urma unei boli necruțătoare. Într-o scenă cheie, se poate descifra o anume artă poetică intuită de către tânărul Omar:
„...când am ajuns cu mama mai departe, în inima pădurii, am fost impresionat de pâlcurile de ciuperci sălbatice, care se expuneau în grup privirilor mele vrăjite. Mă seduceau profund îmbrățișările lor pasionale. Nu știu de ce, dar eu încă le mai asociez și astăzi, în imaginația mea, cu niște femei frumoase, goale. În fine, le comparam cu un grup de amazoane, care se răsfață cu deliciile unei băi de soare, pe o insulă, ignorând existența oamenilor. Mama m-a oprit să le ating și să le culeg în coșul meu micuț de stuf:
- Lasă-le! Nu este bine să le atingi! Lupii și câinii fac pipi pe ele!
Am abandonat grațioasele creaturi gingașe, cu pălăriile lor frumoase, fără să-mi pot lua ochii de la ele, fermecat profund de acest inedit harem natural. La începutul existenței mele, fusesem fascinat de frumusețea paletei coloristice de pe aripile strălucitoare ale fluturilor de primăvară. Mă impresiona de asemenea carapacea luminoasă a insectelor și din acest motiv, am adunat pentru nemaipomenita mea colecție, dintr-un vas alb, o mulțime de gărgărițe fosforescente. Multe mistere ale naturii m-au atras cu farmecul lor. Toate aceste imagini mitice, germinate în profunzimea sinelui interior, au încolțit pe rând în speranțe și dezamăgiri.” (pp.52-53)
Se poate spune că avem mai multe personaje colective: comunitatea berberă, cele școlare, studențești, anumiți luptători din istoria Marocului ( este o scenă teribilă care îl are în prim plan pe un mujahedin care prinde o hienă cu mâinile goale și cu eșarfa turbanului) și nu în ultimul rând familia lui Omar, unită în jurul figurii mamei, după ce tatăl pleacă la muncă prin diverse locuri (printre care și Corsica, unde și moare într-un accident: „Înainte de a pleca de acasă, tata nu cunoștea restul lumii și nu știa ce-l așteaptă. Pentru a le oferi celor cinci copii și soției sale o viață mai bună, ele a fost nevoit să se aventureze și să călătorească oriunde, în țară sau peste graniță. În primul rând, el a trudit din greu, în regiunea Casablanca, aproape de Azemmour, mai precis, la Oulja. (...) Apoi tatăl meu a rătăcit în afara țării să-ți câștige pâinea, pâinea aceea neagră. Cel mai mult se temea să nu-ți piardă pământul primit de la strămoșii săi. Se pare că nimic nu era mai umilitor pentru locuitorii din Rif decât să fii țăran fără pământ și să trudești...”, (p.34), credința religioasă fiind și ea la loc de cinste, un capitol, „Fericitele dezamăgiri” - și acesta ar fi putut fi un bun titlu pentru jumătate de carte! -, fiind o meditație asupra religiei, asupra credinței, cu câteva pagini mai devreme fiind redat conținutul unei caligrame care, pe lângă faptul că încorporează un verset din Coran, „deschide” o ferestruică spre o întreagă spiritualitate: „A nu înțelege conținutul Coranului este același lucru cu a avea blocată inima pentru totdeauna.”
Bref, ni se deschid porțile magice ale unui anumit Maroc, cu o „copilărie” (și geo-politică) mai grea, fiind purtați prin aproape 100 de ani, temporal, iar spațial, prin Oulad Ali, Oulja, Rif, Ajdir, satul bunicului matern (cartierul Shuhada, nr. 52), Fez, Aknoul, (unde s-a făcut colegiul, un adevărat coșmar prin condițiile de cazare și persecuții), Taza, Rabat, literar existând, cum spuneam, pagini memorabile, uneori cu accente existențialiste, dar de cele mai multe ori fiind înfățișată lupta cu Destinul în culori naturaliste, dragostea menționată pentru pictură influențând, uneori, cum s-a văzut și mai sus, textul literar.
Se poate ghici și o frumoasă poveste de dragoste, cadou al aceluiași destin, într-o scenă emoționantă fiind evocat momentul în care băiețelul Omar o cunoaște pe viitoarea soție, o fetiță cu șuvițe rebele, în timpul unei vizite, în care mamele glumesc, mai mult sau mai puțin, una promițând un porumbel dacă micuțul va veni în vizită:
„După douăzeci de ani, exact în ziua nunții mele, am realizat cu un zâmbet că soarta s-a dovedit într-adevăr promptă la întâlnirea cu mine. Previziunea acestei doamne s-a adeverit: femeia aceea generoasă, Lhajja, mi-a oferit porumbeii promiși, odată cu mâna fiicei sale. Se pare că totul a fost predeterminat în urmă cu două decenii. Nimic nu este hotărât de noi, spuneau strămoșii noștri. Toți purtăm în spate povarea destinului.” (pp. 37-38)
O carte care dovedește că destinul a hotărât că literatura poate fi o pâine albă pentru Omar Seddiki, în pofida speculațiilor și dovezilor aduse că pâinea neagră există, că și ea este un dar al destinului, că „forțelele răului sunt peste tot”, după cum îl atenționează mama pe copilul Omar (după una dintre scenele în care se povestește despre puterea deochiului), dar și că există întotdeauna un echilibru, niște legi ale compensației...
