CRONICĂ DE CARTE | Religia e înscrisă în poezie. Lirica ”ființei întru mântuire”

CRONICĂ DE CARTE | Religia e înscrisă în poezie. Lirica ”ființei întru mântuire”
Evaluaţi acest articol
(7 voturi)

Ignatie Grecu, "Mierla, poetul și stânjenelul tahigraf" (sonete cernicane), Editura Eikon, București, 2018


Dacă Ștefan Cârstoiu considera cândva că Nichifor Crainic este, "ca niciunul dintre poeții noștri,..., modelul poetului creștin" ("El este primul și cel mai mare poet creștin al nostru." - în ediția îngrijită de dr. Adrian Michiduță: Nichifor Crainic - Poezia noastră religioasă, Ed. Episcopiei Giurgiului, 2010, p.9), lângă el, în literatura de specialitate fiind amintiți mereu Radu Gyr, Valeriu Gafencu (îi este dedicat poemul de la pagina 57, „Din răstignire”), Traian Dorz, Sandu Tudor, Zorica Lațcu Teodosia, ei fiind „mari trăitori ai ortodoxismului”, punând „temelie de foc liricii creștine”, contemporaneitatea ni-l propune, printre alții, nu prea mulți, pe Ignatie Grecu, care, conform unei dedicații de inimă, pentru inimă, „fiind pe drum, sărutând cu evlavie urmele de aur ale marilor poeți români de odinioară”, nu se raportează (numai) la Crainic, ci merge mai adânc, mai întru relativul trecut al spiritualității românești, Eminescu fiind un reper de neevitat (concret, se ajunge până la creatorul limbajului bisericesc românesc, Sf. Antim Ivireanul, p.58: „Zâmbind de-un gând înalt, Antim visează...”), dar una dintre sugestii îndreptându-ne spre una dintre limbile surori (italiana, prin asumarea modelului Petrarca, p.30, apropo de sonet, mai mult sau mai puțin), iar o dedicație din poemul „Coloană frântă” ("Fratelui Marius-Christian Ianuș, ca îndemn și binecuvântare la viitoarele sale stihuri”, p.62) ni-l prezintă pe Ignatie Grecu ca pe un om atent și la reprezentanții literaturii contemporane, cu toate valurile sale (pe cât posibil) și valorile sale.

Sigur este că Poezia sa traduce într-un fel afirmațiile lui Eugen Dorcescu, care, într-una dintre concluziile unui articol de găsit și pe internet (http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A12942/pdf), articol despre poezia religioasă și cea mistică (de altfel se numește „Poezia mistico-religioasă. Structură și interpretare”, subliniindu-se asemănările și deosebirile, ceea ce le unește și ce nu), arată că o definiție a omului ar putea fi „ființa întru mântuire” și nu „ființă (existență) întru moarte” (după cum considera Heidegger, (Da)sein-zum-Tode)...

Mai exact, concret, în acest volum, „Mierla, poetul și stânjenelul tahigraf (sonete cernicane)”, Poezia este și „scăpare”, „singura și tainica scăpare/ De pe pământ direct în veșnicie!”, dar și mare zbuciumată, deoarece nu este deloc simplu să trăiești Adevărata Poezie, care este comunicare cu Sacrul, Iubire a Logosului; nu numai pentru că (trebuie, printre altele) „Să urci, fugind, te-ndeamnă rugătoare/ Cărări de vers la munți de poezie./ Fără prea multă, altă întrebare,/ Apucă deci condeiul lung și scrie;”!

Și Ignatie Grecu scrie-rugă, se roagă scriind, rar mai și cronicărind întâmplări parcă prea lumești (ca în „La fiece greșală”, p.65, nedumerind), fericit, totuși, ca la fiecare pas, „La orice pas”(poem final, important, ales și pentru coperta a IV-a), îngerul să-l protejeze: „Mai pot eu oare iarăși să privesc/ Din tot ce am lăsat voios în urmă?/ La orice pas gândirea mi se curmă./ În juru-mi neguri peste neguri cresc./ De mult eu m-am desprins de marea turmă/ Șim-am ascuns sub ochi dumnezeiesc,/ Departe de vârtejul cel lumesc/ Unde mândria și dezmățul scurmă.// Ci uneori mă-ndeamnă câte-un gând,/ Nepovestit crâmpei de vis, idee.../ Atunci din grota mea cobor călcând.../ Dar îngerul mă-ntâmpină pe-alee:/ - Ce s-a întîmplat cu tine, frate, ce e?/ Revino dar sub sfânt acoperământ!” (p.66)

Într-un fel, poetul Ignatie Grecu dăruiește (prin ceea ce „Trimite Domnul...”, p.10, ca să dăm o pildă) cititorului stări și deveniri ale unei „guri de rai” (cu muzica „Clopotului Sfintei Mănăstiri Cernica” acompaniind acest jazz liric îmblânzit de metrica sonetului italian), unde Arborelui Sacru, Copacului Vieții, în diverse ipostaze, i se acordă atenție deosebită, chiar moto-ul cărții punctând aceasta: „Copacul sub care stam se numea: ARMONIE!”

„Căci fiecare pom e-un vers anume...” (p.22) Poate fi „un pom-mister”, mesager, dăruind minuni de care avem nevoie zilnic, deoarece și un fir de iarbă și o frunză aurie, chiar rătăcită, pot fi semne, urme care așteaptă să fie „citite”, deoarece, încheia studiul său referitor la Crainic Șt. Cârstoiu: „Religia e înscrisă în natură ca urmele în lutul moale.”

Și arată poetul că poate fi înscrisă și în Poezie, pe înaltul său țărm, deși Poetul nu va fi ocolit „de vânturi și furtuni” (p.17), că el însuși poate fi „amar și îngropat în sine”, dar „preferându-l, gustându-l” pe Hristos, afla-va ce i se cuvine, aripi pentru umeri, „și liniște și pace, mângâioase” (p.19). 

Și mai ales „Tărâmul viu al clipei preacurate.” (p.11)

În Cartea nostalgiilor (splendid poemul „Uitat, stă satul meu”, p.12) se mai pot citi interesante versuri aproape post-umaniste (la urma urmelor, postumanism poate fi considerat nu numai o epocă în care Inteligența Artificială preia o parte din prerogativele Omului și pluriversul începe să fie cucerit, cu sau fără Elon Musk, dar postumanism va fi, ar putea fi și momentul triumfului divino-umanității): „La umeri aripi ne creșteau imense./ Visam cu ele să străbatem spații,/ Să-mbrățișăm înalte constelații/ Și lumi de dincolo de noi, prea dense,/ Pe care Domnul le-a sădit în vreme,/ Sub cerul lor de aur să ne cheme.” (p.11)

Bref, Scrierea-Psalm exprimă o neostoită sete de infinit (p.8), trebuie să dăm și Mierlei ceea ce este al ei: „Peste-ndoieli și tânguiri deșarte/ Cântarea mierlei se înalță vie./ Dar nu închisă, roabă-n colivie,/ Ci liberă cu Domnu-n crâng, aparte./ Mireasma teilor cei înfloriți îmbie/ La peregrinări, în seri, departe./ Citește în natură ca-ntr-o carte/ Cine iubește mult și scrie poezie.” (p.22)

Apropierea dintre religie și natură, mai sus amintită, se face firesc, în Lumina (deseori amintită, ca Lumină sacră) nostalgiei paradisului, unde mielul și leul stau unul lângă altul (în „Bătrînul lup”, fiara înțelepțită iartă ciutele precum vânătorul de cerbi din filmul celebru sălbăticiunea), sub „umbra” „Porumbelului de Duh” (p.37), aluzia pascaliană putând fi gustată visând la „prăbușirea” Turnului Babel, anunțată de „albul lui penaj muiat în soare”:„Se lasă frig și frunzele de-acum/ Culcându-se, vor adormi în iarbă./ O trestie cu vârful ei muiat în scrum/ A desenat pe pana lui cea albă/ Un stih rostit de vânt, pe sus, în taină,/ Și care-n nici o limbă n-are haină.”

Un cuvânt aparte pentru rescrierile lirice, cum altfel, ale unor episoade biblice (p.23, 24, 27, 59 ș.a.), propovăduirea Învierii și de către un vechi și, „totuși”, trist copac (p.53) amintindu-ne și de toiagul (tirs) cântat și el în cîteva poeme, toiag înrudit literar cu altul celebru, al lui Gandalf, din scrierile unui alt misterios creștin, Tolkien (și la pagina 25, dar și la 20, în continuare): „Toiagul mă așteaptă lângă ușă/ Uscat și drept, lucios în preumblare. Cu el am străbătut pustia mare/ Suind la munții înflorind cenușă./ O pasăre măiastră, cântătoare/ Vâslind încet, cu aurită gușă,/ Precum un nor ușor, precum o tușă,/ Mă adumbri de ploaia arzătoare// A zilei prin deșert. Călăuză-astru,/ Lumina în noapte dulcea Ta făclie,/ Pînă-am ajuns la porțile cu zori:/ Un trup zeiesc, senin ocean albastru,/ Foșnind la țărm hlamidă aurie,/ Dantela grațioșilor Tăi nori!...”

Citit 1989 ori Ultima modificare Vineri, 29 Mai 2020 11:08

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.