Era genial și se născuse pentru a uimi o lume întreagă. La vârsta de cinci ani putea să cânte trei cântece diferite în același timp! La vârsta de 13 ani putea să piloteze cinci tipuri de avion și unul de elicopter. La vârsta de 14 ani făcea țăndări recordul mondial la meciuri de șah câștigate într-un simultan. La doar 15 ani dispăru fără urmă încercând să traverseze Pacificul într-o balie de plastic, folosind o strecurătoare drept vâslă. Posibil să fi fost de vină și faptul că începuse traversarea Pacificului de pe coasta de est a Statelor Unite... Căutările au durat un an și au implicat armate din 35 de țări, două provincii din China și un cătun din Congo. Apoi au fost abandonate. Mike Wesome dispăruse fără urmă. Mângâiați doar de gândul că, dacă nu l-au găsit, e posibil să fie în viață, părinții lui Mike spuneau cui voia să le mai ia un interviu pe bani frumoși că au avut un fiu și că îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că Le-a dat șansa de a-l cunoaște.
- Mamă, tată, o să vă fac să fiți din nou mândri că aveți un fiu, le spunea Jack, fratele mai mic al lui Mike, al lui Frank, al lui Billie și al lui Mathew, pentru că familia Wesome avusese cinci băieți. Acum tot cinci avea, doar că numai patru erau vizibili. Nu că Mike ar fi fost invizibil. Era doar dispărut. Am mai spus asta.
Uneori, în serile lungi de vară, care urmau unor după-amiezi medii, domnul și doamna Wesome stăteau în scaunele-balansoar, pe verandă, și priveau într-o oglindă prinsă la înălțime, în vârful unui par, apusul de soare din spatele casei. Sperau să-l vadă pe Mike apărând în zare, ca în western-urile la care se uitau cu schimbul, pentru că aveau un singur televizor. Ideea cu oglinda îi venise domnului Wesome după ce observă că veranda era spre est, și nu spre vest, deși el construise casa cu mâinile lui. Și cu instrumente. Și ciment. Și lemn. Și cuie, șururburi, bolțuri, burlane, termopane etc.
Doamna Wesome era o femeie între două vârste. La început nu fusese așa. Când era întrebată câți ani are, alegea vârsta mai mică. Înaltă, cu părul de culoare grâului de-abia încolțit, trecea drept o mamă frumoasă. Ca femeie, părerile erau împărțite între grupuri de oameni care credeau la fel. Dar domnul Wesome nu pentru frumusețe o luase, ci pentru că avea bani mulți de dat înapoi unor cămătari care își avea sediul în singura bancă din orășelul în apropierea căruia locuiau, și pentru că stătea cu părinții într-o rulotă închiriată. Domnul Wesome, înalt, chiar deșirat, cu ochii de un verde incert, părul cu cărare lată de o palmă pe mijloc și sprâncene stufoase, ar fi fost un om de afaceri de succes dacă nu ar fi dat faliment de fiecare dată. Angajat al unei firme de construcții, era responsabil cu demolările. Muncise din greu ca să-i aibă pe cei cinci fii ai săi, iar acum muncea normal pentru a-i întreține.
*
La momentul dispariției lui Mike, Jack avea 13 ani. Vesel din fire, plânse două luni întregi plus o săptămână din luna următoare după fratele său dispărut. Acum, la aproape 14 ani, încă mai avea speranțe că, într-o zi, Mike va intra în camera lui și-i va arunca o găleată de apă în cap, cum făcea de obicei. Era gluma lor favorită. Uneori arunca și apă.
Stătea pe pat, cu un album de fotografii în mâini. Fuseseră scoase chiar de el la imprimantă, pe hârtie reciclată. Lacrimi de dimensiuni medii se rostogoleau cu zgomot pe obrajii dolofani și cădeau pe pozele în care Mike ba cânta la cele trei instrumente, ba pilota un avion, ba juca șah, ba cânta din nou. De fapt, Jack știa pozele pe de rost, pentru că, de atâtea lacrimi câte căzuseră pe ele, arătau mai mult a picturi abstracte, în care culorile se amestecau haotic, în afară de cele alb-negru, în care albul și negrul se amestecau fără prejudecăți.
Patul lui Jack era așezat lângă fereastră, lipit de peretele în care fusese construită aceasta. Pe cel opus era un poster cu momentul în care Mike se pregătea să părăsească New Yourk Harbour. Zâmbea fotogenic și optimist, cu strecurătoarea într-o mână și cu degetele de la cealaltă arătând semnul victoriei. Într-un colț al camerei, chitara electrică a lui Mike aștepta cu speranță să-i fie din nou dezmierdate corzile. Jack nu se atinsese de ea până acum, în semn de respect față de Mike. Voia să-l facă mândru pe fratele său înmânându-i-o, la iminenta întoarcere a acestuia, zicându-i: ”Iată, frate, chitara ta exact așa cum ai lăsat-o! De fapt, nu chiar cum ai lăsat-o, fiindcă a trebuit să o câștig prin luptă de la frații mei mai mari. În fine, nu chiar luptă, că ei dădeau și eu urlam cât mă ținea gura. Da’ nici eu nu am fost mai prejos: am urlat până la ultima lovitură și încă vreo oră după aceea. Am tăcut doar pentru că Mathew m-a lovit cu chitara în cap și am leșinat. Când mi-am revenit, am găsit-o în colțul camerei. Avea trei corzi rupte și era ciobită pe alocuri, dar era la mine! Acum, poftim, ia-o! Sunteți din nou împreună!”
Lui Jack i se păru că îl strigă chitara. Întorse capul spre ea ușor-ușor, ca să nu o sperie, în cazul în care chiar prinsese viață. Pe fața mare și rotundă, ca o lună plină la perigeu, se putea citi groaza. Nu, n-avea cum să fi prins viață! Asta e doar în cărți. De fapt, doar în filme, că el nu citea niciodată. Își reveni și, cu mișcări executate la viteză normală, luă chitara cu mâna stângă. În dreapta încă mai ținea albumul cu poze.
- O să fii mândru de mine, frate! zise el, arătând chitara unui curcubeau neregulat care fusese cândva o fotografie a fratelui său. O să fii mândru!
