Părinții mei m-au părăsit pe rând. Primul a fost tata. Aveam patru ani. Era o iarnă sticloasă, gri… Roiau în jurul meu șoapte ale unor oameni pe care nu prea îi cunoșteam și pe care îi vedeam atunci cum mă privesc într-un fel nou pentru mine. Mai târziu am aflat că era vorba de milă. Unii mă mângâiau pe creștet, își treceau mâna greoaie peste capul meu, iar eu nu înțelegeam nimic. În schimb, știam că e ceva de rău. La noi acasă veneau rar oameni, iar acum, dintr-o dată erau prea mulți.
Mama m-a îmbrăcat cu paltonul meu de culoarea untului cumpărat dintr-un magazin de artizanat, mi-a pus un fular gros în jurul gâtului și am ieșit din casă. Mănuși nu aveam. Mâna mamei mă ținea strâns. Nu am să uit niciodată strânsoarea aceea, parcă se ținea de mine să nu o ia vântul. Plângea înfundat, și acum mă gândesc că, de fapt, plânsul acela ascundea un urlet, un urlet de om cu sufletul despicat în două... Mâna cealaltă aș fi vrut să mi-o vâr în buzunar, să se încălzească un pic, dar buzunarul era foarte îngust, intrau în el doar vârfurile degetelor. Îmi priveam ghetele tocite care purtau amintirile momentelor în care mă împiedicasem. Cândva fuseseră frumoase, roșii, cu botul rotunjit. Îmi imaginam că așa purtase și motanul încălțat o pereche, exact ca ale mele. Am început să mă gândesc la motanul încălțat cu multă duioșie. Era mai frumoasă povestea decât ce era în jurul meu.
M-a trezit din reverie ninsoarea care dintr-o dată s-a iuțit și a început să scuture peste noi fulgi mari de mărimea unor ouă de prepeliță. Mi-am scos vârfurile degetelor din buzunărelul paltonului, căutând să-i adun în palmă. Zadarnic… Fulgii rămâneau preț de o secundă, apoi se topeau.
Doar pe obrajii tatălui meu fulgii zăboveau mai mult…
Mama a rămas cu mine până în prima zi de scoală. Atât a putut.
Era septembrie și încă vară. Eu mai aveam un pic și împlineam șapte ani. La înmormântare nu m-a mai ținut nimeni strâns de mână, doar niște degete mă împingeau în spate să merg mai repede. Un fel de înghionteală pe care și acum o simt undeva între omoplați. M-am simțit cea mai săracă fetiță din lume. A nimănui.
Am crescut cu Olga, sora tatei, cea care mereu mi-a reproșat că a rămas femeie bătrână din cauza mea. La vremea aceea nu înțelegeam ce din ceea ce făceam o încurca așa de mult. Apoi mi-am dat seama că însăși existența mea era marea ei povară. Am învățat foarte repede ce să fac să ocup cât mai puțin spațiu, să respir în așa fel încât să nu se știe că exist. Nu e simplu să accepți că ești în plus, că viața altor oameni ar fi fost altfel dacă tu nu te nășteai.
Pierdere mamei m-a lăsat cu un hău înăuntrul meu, un fel de prăpastie în care cad uneori și mă zdrobesc...
(fragment din romanul în lucru Olga)
