Ajunse la observator mai repede decât de obicei. Mersese cu mai mult decât viteza legală, dar nu-i păsa. Se păstrase calm, de față cu soția lui, ca să nu-i transmită starea sa de agitație, dar acum tremura de nerăbdare. Trecu prea repede cardul de acces prin fanta încuietorii electronice, așa că ușa rămase închisă. Repetă operația, mai calm. Ușa se deschise fără niciun zgomot. ”Ia uite, au reparat-o! Nu mai trăncăne” se miră el.
Pașii aruncau ecouri cadențate din podeaua de granit a holului. Luat prin surprindere, agentul de pază se ridică de pe scaunul din spatele monitoarelor. Se uită la ceasul de pe perete, neînțelegând.
- Dumneavoastră la ora aceasta?! întrebă el cu respectul cuvenit unui astronom devenit de curând membru al Academiei.
- Chiar eu! Mă bucur să văd că nu-ți scapă nimic! răspunse cu o glumă. Sau, mă rog, intenționase să facă o glumă, dar tonul pe care o spuse și râsul forțat, semănând mai mult a behăit, nu-l ajutară deloc.
- Cumva e ce cred eu? întrebă agentul de pază. Emoția îi gâtuise și lui glasul.
Se opri brusc, deși prima intenție fusese de a-i arunca un răspuns din goana pașilor. Îl privi în ochi câteva secunde, apoi răspunse cu o voce calmă, prietenoasă, mai relaxată decât cea cu care glumise înainte.
- Știi ceva? Cred că de data asta am găsit-o. Dacă se și adeverește, îți fac cinste cu o iaiola*. La naiba, fac cinste la toată clădirea cu câte o iaiola! Din aia bună!
Îl lăsă pe agent cu un zâmbet fericit pe fața-i brăzdată de riduri. Trebuia să fi ieșit la pensie demult, dar nu-și putuse abandona slujba. Păzise clădirea observatorului încă de pe vremea când era doar un pui, cum îi plăcea lui să spună – două laboratoare și camera telescopului de 50. O nimica toată. De-atunci și până acum crescuse pe trei niveluri la suprafață și patru în subteran. Iar telescopul, o bijuterie: magnificul 4210. Cu el, aveai impresia că poți să atingi cu mâna celălalt capăt al galaxiei. Și, totuși, cât de greu era să găsești o planetă capabilă să găzduiască viață! Poate că nici nu erau prea multe.
- Am găsit-o, uită-te și tu! îl întâmpină colegul și prietenul său de-o viață, fără nicio introducere.
Era acolo, pe ecranul laptopului conectat la telescop.
Dacă ar fi avut ochelari, i-ar fi scos de la ochi cu o mână, iar cu cealaltă și-ar fi șters lacrima apărută fără avertisment. Numai că ochelarii ajunseseră exponate de muzeu, de când cu tratamentele chirurgicale care se făceau cât ai bate din palme. Își șterse, deci, lacrima și rosti ca pentru el:
- Acum ce urmează?
N.A. Vineri, 11 septembrie, citeşte Cezar Amariei, de la ora 19,00. Locul desfășurării va fi postat pe pagina noastră de Facebook.
