Elena Netcu – Legenda Emirului Nogai, Ed. Letras, Snagov, 2017
Elena Netcu s-a născut în Isaccea, la 30 august 1948, fiind legată de Galați nu numai prin cei trei ani prin care a studiat în cadrul Institutului Pedagogic din Galaţi (1967-1971), ci și prin desele colaborări cu diverse instituții culturale, prin prezența la diverse manifestări dedicate cărții. Cartea pe care vi-o recomand astăzi (a fost lansată la o ediție a Festivalului de Carte Axis libri, în prezența și cu aportul scriitorilor Mircea Marcel Petcu și a regretatului Tănase Carașca, care a fost și tehnoredactor) ne readuce în prim plan pe una dintre marile personalități ale istoriei care a marcat, fără doar și poate, istoria Dunării de Jos și implicit a Dobrogei.
Este vorba de Nohai sau Nogai, care chiar este numit „hanul Moldovei, Dunării de Jos și Severinului”, deși, probabil, din pricina apartenenței la Hanatul Hoardei de Aur, cu care va intra în conflict, spre sfârșitul vieții, chiar moartea trăgându-i-se de la acest conflict, se prea poate ca de jure să nu fi avut niciodată hanatul propriu, deși, de facto, mai mult ca sigur a guvernat mare parte din zona menționată mai sus. Era supranumit, de fapt, chiar „creator de hanuri”, atunci când a avut puterea maximă influențând alegerea noilor hani, era considerat un element cheie geopolitic, faptul că Împăratul Bizanțului își obligă una dintre fete să se mărite cu el nefiind deloc întâmplător. Cert este că și în lucrări de istorie se consideră că a existat o perioadă în care Hoarda de Aur avea de fapt o conducere bicefală, unul dintre conducători fiind Nogai.
Cert este că avem de-a face cu un comandant militar de o certă valoare, care a avut o viață marcată de numeroase războaie și campanii militare, de la Caucaz și zona din jurul acestei regiuni până la Ungaria și Polonia, de la Constantinopol până spre regiunile dinspre Don și Volga, spre nord...
Așadar, un om care a avut parte de război, putem presupune că a avut parte și de iubire, cert este că a avut, ca musulman, parte de un harem, dar nu putem ști cât de mult mit a lăsat moștenire, aici intrând în rol scriitorul, Elena Netcu, care „construiește” o anume mitologie, de unde răzbate, în cele din urmă, o iubire cu adevărat memorabilă, demnă de marile legende de iubire ale lumii: aceea dintre Nogai și Mainahur, asupra căreia vom reveni.
Bref, una dintre puținele scriitoare de la Dunărea de Jos pasionate de romanul istoric (și implicit de istorie; ar mai fi de menționat aici gălățeanca Violeta Ionescu), Elena Netcu, inovând prin accentul pus pe legendă (textul ajunge să fie destul de greu de încadrat, între un roman istoric clasic și unul de experimentat... legenda), este singura care „poftește” în spațiul cultural-literar românesc două legende ale minorităților noastre, emirul Nogai (sau Nohai) și, cât de curând (va vedea lumina tiparului romanul dedicat sfântului), Sarî Saltuk Baba... Un tătar și un turc care îmbogățesc istoria spațiului românesc, despre dervișul legendar scriind și eu cu alte ocazii...
Pentru a se încadra științific în epocă, una tulbure, de etno-geneze diferite, ar fi dificil, deoarece chiar istoricii sunt de păreri diferite. De pildă, iată ceea ce scrie profesorul universitar doctor Nuredim Ibram (ca și doamna Elena Netcu, legat cultural, o scurtă perioadă, fizic de Galați):
„În formarea tătarilor ca popor nou a contribuit hotărâtor elementul etnic turc, kâpceac, cunoscut în Occident sub numele de cumani, iar de ruși ca polovțî. Kâpceacii erau un neam turcic asiatic, separat încă din secolele IX-X din marea ramură a kimacilor, desprinși la rândul lor din tătari. Geograful persan Al Gardizi (m.1053) a scris despre kâpceaci că ei se numărau printre cele șapte triburi ieșite din tătari. Deci, indubitabil, tătarii de astăzi, inclusiv cei din România, sunt urmașii kâpceacilor, adică ai cumanilor și nicidecum al mongolilor care au reprezentat doar o pătură minoritară, dominantă, este adevărat, în marele stat tătăresc Hoarda de Aur. (...)
În romanul-eseu al Elenei Netcu întâlnim destui cumani (nu neapărat personaje centrale, dar care vor influența chiar destinul lui Nogai prin trădare; dar nu numai cumani, ci și brodnici, valahi sau ulahk-i, ruteni, genovezi, selgiucizi, greci bizantini, bulgari, alani, desigur tătari!), este destulă violență, deși se încearcă, uneori, justificarea ei, dar, cu siguranță, acele acte de cruzime sunt mai degrabă conjuncturale.
Ca și în cazul romanului dedicat lui Sarî Saltuk Baba, încă în manuscris, se încearcă și o romanțare, cum spuneam mai sus, cu accent nu pe viața erotică, deși există o anume tensiune de acest tip, ci mai ales pe forța oarbă a destinului iubirii pentru jumătatea sau părțile de jumătate, deoarece, Islam de Ev Mediu fiind, bărbatul putea să aibă mai multe soții...
Sunt reliefate două sau chiar trei legături, două personaje feminine fiind cu adevărat memorabile: asupra Alakkăi, mama fiului intrat și în istoria Bulgariei, Ceaka, nu se insistă prea mult, dar Mainahur, cea promisă lui din fragedă pruncie, și Eufrosina, fiica împăratului Bizanțului, care avea să devină Bailak-hatum, au portrete demne de „Trecute vieți de doamne și domnițe”, paginile dedicate lor și iubirii lui Nogai pentru ele fiind, probabil, printre cele mai frumoase din carte. Se îmbină în aceste cazuri „tehnica basmului cult” cu narațiunea clasică, dar și cu oniricul.
„Nepământena Mainahur”, fecioară-șaman, îl îndeamnă:
„-În seara asta, prințul meu, vreau să mergem pe malul apei să primesc botezul Nistrului. Aici eu voi fi stăpână când tu vei pleca la război. Te voi duce apoi în pădurea mea să-mi cunoști împărăția, să ne legăm cu sufletul de tot ce înseamnă veșnicie, căci tot ce mișcă în cer și pe pământ mi se supune mie!” (p.69)
Dragostea cu Mainahur va rămâne sub semnul dezirabilului, a acelui „ce-ar fi fost dacă”, Alegerea lui Nogai fiind una... politico-militară! Propunerea lui Mainahur, de a se retrage amândoi departe de lume pentru a-și trăi dragostea lor, propunere romantică în ultimă instanță, este refuzată, dar spiritul fetei pare să-l urmărească toată viața, până în ultimul ceas: „Răspunde-mi, hanule, orgolios, mândru și vanitos, ești fericit? (...) Nu-i așa, muritorule, că nu știi dacă te-ai înfruptat vreodată din fericire? Îți spun eu că ai gustat-o de multe ori, dar era ca o licoare amară, ca un venin dulce, ca o otravă amețitoare, ducându-te spre pieire? Căci acum, prințule, emirule, vestitule han, ți se apropie sfârșitul!” (p.249).
Nu vom insista aici asupra celeilalte povești de dragoste, cu Eufrosina, deoarece s-ar putea crede că este numai un roman de dragoste, ceea, ce, parțial, ar fi adevărat! Prin contrast, poate Nogai nu a cunoscut adevărata fericire, idealizată, desigur, având regretele sale, dar a cunoscut alte daruri ale lui Allah sau ale lui Tengri!
Spune personajul Sarî Saltuk Baba, într-un dialog târziu (referitor la viețile lor) cu Nogai:
„Omul e un mister! Întreabă-mă pe mine și ți-oi spune ce-i în mintea lui. Pot să fiu în mai multe locuri deodată și pot afla ce se pune la cale în spatele tău!” (p.213)
Acest Mister al lui Nogai este principalul personaj al Elenei Netcu (care, de altfel, a scris și roman fantastic: „Umbrele din Valea Rece”!), lupta sa creatoare se dă cu Mitul (undeva își subintitulează romanul „Legenda emirului Nogai” „roman mitologic”), dintre mister și mit scriitoarea, ca preoteasă a unui cult al scrierii (sau ca o femeie-șaman, ca să fim în ton cu reușitele pagini despre șamani din cărțile despre Nogai și Saltuk), înalță spre nemurire, de fapt, misterul oricărui neam care poate dispărea oricând (să ne gândim la „Ultimul mohican”, la atlanți, la daci, la Hoarda de Aur!), ființa și blestemul neființei, accentul fiind pus pe neamul mândru al tătarilor:
„Noi, tătarii, avem o menire divină pe pământ. Marele Tengri, Dumnezeul Cerului și al Pământului, ne-a făcut pe noi să fim stăpânii lumii. Tengri a creat lumea de dragul nostru. Păsările cerului știu că noi suntem stăpânii luminii și ne slujesc numai pe noi, iar ele trăiesc datorită mărinimiei noastre. Animalele sălbatice din deșert mănâncă și beau grație împărăției noastre.” (p.21)
