Ioan Gh. Tofan, Piața Veche, Ed. Eikon, București, ediția a doua, 2020
Într-una dintre cele mai non-conformiste cărți citite în ultimul timp, Cititorul din peșteră, de portughezul Rui Zink (Humanitas Fiction, București, 2017, în traducerea Micaelei Ghițulescu), se evidențiază o inedită pledoarie pentru … Reeditare, cu un final cu o paralelă scriitori-cârciumari:
„Și vreau să reeditez, să reeditez întruna.
În parte pentru că sper ca lucrurile vechi să găsească noi contingente de cititori. Știu bine că cititorii nu se nasc ca sturzii, dar, în ciuda recentelor scăderi ale natalității, ei vor apărea, iar unii sunt foarte interesanți și în consecință foarte interesați, fiindcă cele două calități merg în general mână-n mână.
Și în parte pentru că, așa cum avut deja ocazia să spun, în reeditare rezidă câștigul. Mai mult: în reeditare rezidă scriitorul.”
Pe scurt, în continuare, portughezul, căruia i-aș mai recomanda acum și romanul „Instalarea fricii” (la care, o dată cu pandemia aceasta, se pare că se lucrează la propriu, dacă mai adăugăm și obsesia terorismului și a războaielor economice) își exprimă credința că scrierile sale chiar vor fi reeditate: „Lipsă de modestie? Poate, dar nu asta e problema. A scrie, ca și a citi, este un drept inalienabil, dar a publica nu e o îndatorire legală. Dacă cineva publică - adică face public - e pentru că crede în valabilitatea a ceea ce iscălește. Singura modestie exigibilă unui scriitor este să le bage pe gât celorlalți ceea ce chiar consideră demn de a fi citit. Restul - nu știu dacă trebuie/ merită/ etc - sunt zvonuri, seducție ieftină din partea cuiva care nu-și respectă partenerii de dans și căruia nici nu-i pasă dacă îi calcă pe picior. Și aici, ca în toate în viață, există cinstiți și necinstiți.
Fapt e că, între noi fie spus, scriitorii sunt foarte asemănători cârciumarilor: pe de o parte, sunt cei care servesc vinul pe care l-ar bea ei, deoarece cred că este un nectar din cele mai bune, și, pe de altă parte, cei care îi servesc mușteriului, cu un zâmbet serafic, ceea ce ei înșiși n-ar înghiți, și își țin sticla ascunsă sub tejghea.” (pp.110-111)
Din unele puncte de vedere ale celui de mai sus, cartea de debut a lui Ioan Gh. Tofan, ajuns la frumoasa vârstă de 75 de ani, trebuia reeditată! Și pentru că prozele sale conțin povești despre un Galați care, încetul cu încetul, se șterge din memoria martorilor din ce în ce mai puțini, iar de la istoricii adevărați știm cât de importante și de rare sunt izvoarele istorice autentice!
Un scriitor cu o istorie de... scriitor mai mult decât interesantă, cu o întrerupere uriașă de timp în care nu a mai scris, dar care, iată, se bucură de un real succes, atât cât se mai poate în aceste zile, noua ediție a cărții fiind lansată acolo de unde exista o chemare mistică a Locului: chiar în grădina Sfintei Biserici fortificate Precista, unde au loc câteva scene importante ale cărții!
Dedicațiile de la început devin acum, după opt ani, mai emoționante, când, de pildă, Max, scriitorul Max Popescu deja a trecut la cele veșnice: „Recunoştinţă sinceră condeierului Maximilian N.Popescu-Vella pentru determinarea de a mă aşeza la masa de scris după o pauză de treizeci şi cinci de ani!”
În prefața de la prima ediție, care a rămas aceeași, scriam, apropo de cârciumari și scriitori:
„Într-un fel, I.Gh.Tofan a lăsat vinul cel bun pentru la urmă, ceea ce, pentru cunoscători, nu poate fi decât de bine. Literatura, când este literatură, are acest har: până la învierea promisă, provoacă „mici învieri” pentru bucuria reîntâlnirilor aproape metafizice!
La lumina felinarelor aprinse de puştii ce se jucau în preajma Bisericii Precista, felinare confecţionate din pepeni verzi scobiţi şi crestaţi cu bricegele, o lume specială a gălăţenilor, a celor care-şi iubesc trecutul, renaşte când te aşteptai mai puţin.
Nu putem decât să-i fim îndatoraţi lui Ioan Gh.Tofan...”
Desigur, între timp a apărut și volumul al doilea, „Pe malul de lut al fluviului”, ne este promis și al treilea, între timp, scriitorul va veni cu o surpriză, o culegere din cronicile și recenziile realizate chiar de către domnia sa, pentru diverse publicații.
Reîntorcându-ne la „Piața veche”, care se subintitulează „Călătorii paralele”, referinţa este clară pentru cititorul răbdătoriu al zilelor noastre grăbite: una dintre călătorii este în spaţiu, dinspre est spre Italia, o călătorie de plăcere, turistică care va să zică, iar cealaltă este în timp, spre copilăria şi adolescenţa personajului principal, o călătorie dincolo de plăcere şi poate chiar şi dincolo de bine şi de rău.
Ca să vă faceţi o idee despre stilul domnului Ioan Gh.Tofan se poate vorbi pornind chiar de la două citate: „Hotărât lucru, vorbea din cărţi, cum îi spusese odată prietenul supărat al fiicei sale când el, ca tată, încercase cu vorbe care se doreau a fi pline de miez, înţelepte adică, să aplaneze conflictul cuplului! Ca să parafrazeze cuvintele iubitului fiicei sale, se putea spune că acum gândea din cărţi.” Al doilea: „Uneori cred, când îmi rememorez trecutul, că încercarea asta funambulească de a fugi din lumea adevărată în aceea din cărţi, continuă şi astăzi, când scriu amuzându-mă aceste rânduri.”
Maeştri precum Ilf şi Petrov, Marin Preda, Gorki, Dickens, Panait Istrati, dar şi autori consacraţi ai literaturii proletcultisite sovietice, precum Ostrovski, amintiţi cu ironie, dar şi o căldură aparte (cine a citit „Aşa s-a călit oţelul!” ştie! Totuşi, autorul atrage atenţia: Chiar nu vă mai aduceţi aminte? Credeţi că urmaşii noştri n-ar trebui să ştie cum ne-a fost pervertită mintea cu astfel de lecturi?), îşi pun o amprentă bună asupra scrierii, Ioan Gh.Tofan recunoscând afinitatea aceasta, prin autenticitatea retrăirilor reuşind să fie o voce literară de sine stătătoare, existând însă şi aluzii la un Faulkner sau un Gabriel Garcia Marquez... Altfel spus, scriind, autorul se şi amuză, dar se ia şi în foarte serios, „fuga de realitate” fiind doar o cochetare, o tachinare cu eternitatea...
Şi prin proza sa (şi) memorialistică este un bun tovarăş al menționatului Max Popescu Vella, Crişan V.Muşeţeanu, Ioan Potolea, Vasile Gh.Popa, Petru Todoran, Cosma Tudose şi, referitor la epocă, Lică Rugină...
Aşadar, totul se petrece între anul 1948, aproximativ, deşi mai sunt trimiteri şi la perioada celui de-al doilea război mondial şi anul 2008, anul în care personajul central pleacă în excursie, o excursie care ne aduce aminte de filmul „Dacă e marţi, e Belgia...”
Puteţi savura aventurile unor băieţi (amintind şi de „Băieţii de pe strada Pal”) pe străzile vechi ale Galaţiului, din jurul vechii pieţe a oraşului, care se afla cam unde este acum Şcoala nr.26, la umbra „bisericii încătuşate” Precista (sau chiar în interiorul ei), pe vechea faleză neamenajată, supusă deseori alunecărilor de teren. Băieţi care pleacă pe jos până la Brăila ( ar trebui să se înfiinţeze un club al celor care au fost până la Brăila pe jos şi s-au mai şi întors tot pe jos!), fug de acasă, vrând chiar să ajungă în U.R.S.S. sau să lucreze pe vapoare... Memorabil este şi episodul cu traversarea Dunării cu vaporaşul ce ţinea loc de bac, vaporaş sustras de către băiatul căpitanului noaptea, pentru a impresiona o fetişcană...
Este lumea mirifică a copilăriei în care marile drame ale istoriei sunt undeva, dincolo de toate celea: Ce ne privesc pe noi necazurile oamenilor, ce ne pasă că în parcul de roşcovi, Tudose, cel mai temut derbedeu din zonă, tocmai a băgat cuţitul într-un alt golan pentru că, jucând barbut, l-a prins pe ăla cu zaruri măsluite, de ce să fim supăraţi că pâinea se dă la cartelă, de ce să ne uităm chiorâş la militarii sovietici când putem să-i salutăm ducând mâna la chipiul pe care ne închipuim că-l purtăm, de ce să ne pese că la biserica Precista, cu turla ei înlănţuită, nu se ţine slujbă când tocmai în curtea acesteia e locul preferat de joacă? Nu ne pasă de toate acestea pentru că nu le înţelegem. Nici nu vrem să le înţelegem. Ne trăim copilăria. Noi acum levităm. Privim de sus Dunărea pe care înaintează leneş în amonte un remorcher cu un coş mare şi negru care pufăie...
