CRONICĂ DE CARTE. Între Rațiune și Rațiunea Frumuseții

CRONICĂ DE CARTE. Între Rațiune și Rațiunea Frumuseții
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Octavian Mihalcea, Patima Cheilor, Eikon, 2020


Octavian Mihalcea, poet membru al Filialei Galați-Brăila (Sud-Est) a Uniunii Scriitorilor din România, colaborator al mai multor publicații culturale din țară și din Galați, este și un împătimit cronicar de carte și de arte plastice, cele mai noi cărți ale sale fiind mărturii de necontestat ale pasiunilor sale.

Poate mai mult ca în oricare altă carte de poezie a sa, cronicarul de artă se manifestă ca atare, în simbioză perfectă cu poetul, se metamorfozează aici „reliefat”, multe dintre poeme având rama lor, unele chiar „povestea”, liricizată, evident, ba chiar și „comentariul”, realizat cu finețe sau poate și cu „prea multă finețe” (titlu de poem, p.10), acest text fiind și un omagiu pentru Edward Burne-Jones, finalul putând fi un binevenit moto pentru un alt crepuscul al unor crai, de la răsărit la nord, sud, apus: „fie binecuvântată/ filosofia crailor răpuși/ din prea multă finețe”...

Este, pe de o parte, o odă adusă aristocrației în sine, mai exact nobleței umane, dar (cadou abstract pentru unii) al Marelui posibil (marilor posibili) pentru specia noastră; pe de altă parte, este o mistică a frumuseții, adevărului frumuseții (prințul Mâșkin este amintit că „a spus”, la pagina 70: „cumva rămânem fără umbră/ legea lunecătoare a presat mereu/ lumina aleselor pătrunderi// altfel e tot același pas învârtit/ povestind despre poartă// cândva prințul a spus/ că frumusețea va salva lumea// călătorie prin arhiva portretelor roșii”, în ultimă instanță între noblețe (autentică, nu fiind cea mimată de snobism) și frumusețe nefiind deosebiri de nivel ontic.

Re-evaluările, subtilitatea, luciditatea, filosofia estetică, despre care am mai scris și când a fost vorba de volumul „Umbra de fier” (2016), toate acestea contribuie la o construcție… labirintică demnă de un nou Dedal, înțelept preot al zeului Oneiros (primul poem este dedicat, prin titlu, zeului viselor), cu închipuire a adăpostului, conform și unui „menuet” (p.73): „aventura marmurei/ cele șapte inele/ preastrivita emoție// în libertate cucerim/ plăcerea semințelor/ puternice temelia/ menuetului îmbătat/ risipirea singurei/ arhitecturi/ din centrul/ orașelor delirante// închipuim adăpostul/ întrebând doar întrebând”...

Poemul „Aer și tălpi” ar putea fi adresat unui Icar, discipol sau prieten, poate chiar Icară (sic!): „iubești aripile mai mult/ decât forța zborului/ amenințată pe maluri de aer// te așezi în genunchi/ te rogi săgetărilor/ centrului înspumat al țintei/ plutirea e scrisă în liniile tălpii/ regulă vie atunci când nu strivește” (p.48)

Sunt poeme care te pot trimite către insula clasicului labirint („murmurul cărților/ de multe ori/ singur paradis/ împins pe lângă lacrimi// raze fierbinți sunt/ la alegere/ una ori alta/ în mijlocul insulei// parcă mereu plecăm înainte/ tot spre aceleași/ dispariții apropiate”), p.9, către un teatru „antic” personal, cu „măști” sau fără, se ridică ziduri, porți, coridoare reci sau transparente, coloane, ferestre, colțuri, trepte, podele, se „cântă” și despre monștri (mai degrabă un fel de minotaur pește), dar chiar viața este o insulă, planeta noastră este un ostrov, „spațiile” pot fi triumfătoare asupra condiției umane, poate mai mult sau mai altfel decât timpurile: „tentațiile pot fi/ adânci spații triumfătoare/ nesigure mâini întunecate/ mereu în căutarea plăcerilor// cuvânt ce înconjoară orgoliul/ recâștigat prin el însuși// va domina apoi/ caleidoscopul neterminat/ schițele au cunoscut cândva/ gloria tremorului atroce/ vom invoca enigma/ acompanierilor deloc triste// zăpezi succesive/ pietre magice pendulează/ deasupra celorlalte figuri” (p.84)

Mai scriam când a fost vorba de „Umbra de fier”, care confirma că poetul poate fi un cancelar de fier al dedublării lirice, „cancelar”, dar totuși „Liber pe frontul literaturii, Octavian Mihalcea este, cinematografico-imagistic, un resnaisan care şi-ar putea imagina un alt an la Marienbad, „vitrina unui timp născut demult”, militând pentru „vigoarea fragmentului” (p.46), poate şi a fractalului, cu solemnitatea samuraiului care îndrăgeşte origami: «La sfârşit vei decupa capul şi aripile puţin obişnuite.»”

Parafrazându-l pe Dan Stanca, care semnează rânduri pline de semnificație și de admirație pe coperta a IV-a, Octavian Mihalcea este… „inuman” în post-umanism! La urma urmelor, apropo de dedublare și apologie a acceptării unei vieți duble metafizice sau parafizice, și poemele pot fi ca tablourile, să sugereze o altă realitate decât lumea sau alte realități, poate plurivesul este mai exact decât… universul, într-o realitate Poezia putând fi nemiloasă (am mai observat unele aspecte care se repetă, mai mult sau mai puțin și în „Umbra…”: „De multe ori versul trăieşte dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină. Urmează sentinţa. Braţ la braţ cu ordinea aprigelor trădări, îngerul poartă un stigmat. Lacrima aripilor desfăcute cândva.” -p.72, în „Umbra…”- , în „Patima cheilor” este vorba de „ciocul nemilos al poeziei”, la cartea din 2016 „cuvintele ar sfâșia multe” în războiul nevăzut al imaginilor și al cuvintelor…

În acest labirint (despre care am tot vorbit) care poate fi și o catedrală a mântuirii poeților, putem avea dezgoliri: „câtă carne chiar carne/ poate încăpea în tablouri? din când în când/ expresia cere dezgolire/ puterea se ascunde/ după ce se arată// rănile puternice/ atâtea câte sunt/ nu pot fi acoperite/ costumele cad// piei lunecătoare/ vom vedea/ când vor începe/ orele albe” (p.72)

Între Albrecht Dürer, Botticelli și Michelangelo (cel al Capelei Sixtine) sau Rubens, ca să nu ne referim iar la Burne-Jones, poetul poate avea momente de… preferare (și de negare a speculațiilor comentatorului, în legătură cu dedublarea lumilor sau tema Dublului; a nu se confunda, totuși!): „anima - animal prăbușit// nu există dublu/ sărutările gonesc extazul/ între fanteziile interiorului/ care iubesc compasul/ dimineții lui Dürer/ fructul câtorva morți fericite// aspru ancadrament nemțesc/ ca și când s-ar putea/ dovedi revelația despre/ totuși capcanele sufletului” (p.59)

Revenind la mistica lui Octavian Mihalcea, una aparte, fugind de banalitatea falselor mistici (lirice), doar „El” ESTE fără de banalitate, firul de Ariadnă al acesteia este de regăsit de la început de… vis de carte până la sfârșit de carte, unde ne despart de realitatea cărții niște „solomonari” magici, existând și legături tainice cu istoria cărților sale (unele amintite aici): „prin oglinzi hoinare/ să-ți scrii biografia/ ca și când ai căuta/ linia crăpată a mării/ sau femeia/ din rana altui eu” (p.5)

Suprapunând labirinturile lui Octavian Mihalcea și cel la care face aluzie William Blake în „Cântece ale Inocenței și ale Experienței” am putea avea mari surprize… hermeneutice, ținând cont de marea dragoste pentru gravură a lui Blake! Așa cum spunea Gaston Bachelard, „gravura dă de gândit minții și de lucru mâinii”, Octavian Mihalcea seduce și Rațiunea, dar și Rațiunea Frumuseții lirice. El întrevede o nouă putere: „povești incandescente/ desene ample/ despre legea cărnii/ când iarba mușca/ nu doar pe orizontală// zvon dintr-o adormire/a fețelor acoperite// iată noua putere/ nou recurs necesar/ pe aceste ținuturi/ tot bune tot rele/ altă confesiune pentru/ locuirea parantezelor șerpești” (p.35)

Citit 1440 ori Ultima modificare Vineri, 06 Noiembrie 2020 00:37

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.