Boualem Sansal, Trenul din Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu, București, Humanitas Fiction, 2020, în traducerea Mădălinei Ghiu
Da, ați citit bine titlul! Veți înțelege imediat de ce... Agapia și nu numai Erlingen!
Despre cărțile algerianului Boualem Sansal am mai scris în aceste pagini dăruite cu generozitate de către „Viața liberă” unui domeniu vitregit în general, dar mai ales acum, în pandemie, uitat, marginalizat: scriitorimea și literatura (viața) ei!
După „2084. Sfârşitul lumii”, „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller”, când termini și „Trenul din Erlingen...” înţelegi că sfârşiturile de lume (şi de umanitate) sunt un subiect important, obsedant al scriitorului!
Desigur, punerea în scenă este mereu spectaculoasă, inedită, aproape ca în romanele lui Tudor Ganea! „Artificiul” la care recurge aici pentru a dezvolta parabola este strâns legat de atentatele din 2015 din Franța, dar, parcă pentru a sublinia puterea de previziune a Scrierilor, are în prim plan un cadru didactic, de istorie-geografie, care va sfârși ca victimă, nu direct decapitat precum celălalt profesor de istorie-geografie, cât se poate de real, Samuel Paty, ci indirect, dar tot în urma unei agresiuni a unui grup de jihadiști, într-o stație de metrou parizian!
Căzând și lovindu-se la cap, personajul principal, profesoara Elisabeth Potier, intră în comă, din care va ieși într-un târziu „cu o altă personalitate și sub această identitate va muri o lună mai târziu.”
Prima parte a cărții aparține naratoarei care „o posedă” pe E. Potier, „baroneasa Ute von Ebert”, care scrie scrisori fetei sale plecate în Londra, relatând o invazie a unor invadatori pe care îi poți încadra între tătarii lui Dino Buzzati, invocat, și niște musulmani care pot fi sau nu extremiști, ei păstrându-și un anume mister: prin diverse mijloace ei par să cucerească Europa (Uniunii... Europene), așadar barbarii par deja să stăpânească decrepita Europă, dar încă mai este o mișcare de organizare a unei rezistențe oarecare, guvernul local pare să vrea să trimită un tren către Erlingen (în această localitate, stațiune a protipendadei, încă nu se întâmplase nimic, doar existau semne că vine o iarnă ca în „Urzeala tronurilor”! Aici locuia Ute von Ebert), acest tren, pentru o abstractă evacuare, este așteptat precum tătarii sau precum Godot, așteptarea prilejuindu-i naratoarei să mediteze precum un Cioran cu fustă asupra decadenței și lașității societății occidentale! Rezultă o distopie care îți poate da fiori, înfierat fiind, în ultimă instanță, nu Răul ca atare ci Răutatea omenească! Care poate crede că este chiar... bună!
A doua parte a cărții... nu povește ce s-a întâmplat în prima parte, sic, rezultă două povești care, „puse cap la cap se află în căutarea adevărului, pe continente și prin epoci, adevăr pe care unii, urmând a-i divulga pe parcurs, afirmă că îl dețin în exclusivitate și așteaptă să îl impună întregii lumi. Construcția cărții se îndepărtează considerabil de cadrele obișnuite ale narațiunii romanești și poate deruta, dar tot așa este și calea adevărului - tocmai bună să te rătăcești. Nimic pe lume nu este gratuit. Lectura însă, dacă este însoțită de o meditație autentică, devine un act inițiatic.”
A vorbi despre adevăr într-o distopie este act de curaj, dar și act ludic, cele două povești sunt ale Vocilor, Elisabeth-Ute și Léa, fiica Elisabethei (pentru partea a doua), cele care sunt naratoarele, repet, prima în partea întâi, numită „Realitatea metamorfozei” și a doua în partea a doua, „Metamorfoza realității”, ambele părți având cam același moto, cu trimitere la „Infernul” lui Dante: „Tu, cel care intri în această carte, lasă orice speranță de a deosebi fantasmagoria de realitate.”
La un moment dat, Erlinger este comparat cu Agapia lui Constantin Virgil Gheorghiu, de redescoperit și el cu acest prilej, scriitor pentru care Sansal își îndreaptă recunoștința la început de carte, pe lângă Thoreau, Baudelaire, Kafka, menționatul Dino Buzzati; Agapia fiind tot un orășel simbol, paradisiac! Este vorba de romanul „Nemuritorii de la Agapia”, cu povestea „unui asasinat bizar comis într-un oraș acoperit de zăpadă, unde memoria locuitorilor nu înregistrase până atunci nici o crimă...”
Rezultă un portret al unei Românii (aproape trumpiste, sic!): „Adevărul cumplit și banal ar putea fi acesta: la Agapia au avut loc mereu crime, dar au fost negate, nu le-au văzut, au înălțat ziduri labirintice de tăcere și au cultivat sfântul obicei de a îngropa crima împreună cu mortul. Agapia trebuie să rămână Agapia, în pofida a tot și a toate, orașul dragostei și al păcii, orașul fără crime și criminali, fără judecător, și deci fără justiție, refugiul nemuritorilor. Și astfel adevărul și minciuna, ca oul și găina, sunt inseparabile pe vecie.
Gheorghiu nu face compromisuri, nu cruță nimic. Ne descrie atât de frumos Agapia, că poți crede că se află în grădina raiului, dar nu, din contră, el ne spune că se găsește în România, într-o regiune a Carpaților Orientali, dintotdeauna guvernată de satrapi de cea mai joasă speță, de origine fanariotă, feudali violenți, cruzi, corupți, predicând un arianism de împrumut care îi autoriza să comită toate abuzurile din lume, în timp ce, cu toate acestea, în mod straniu, poporul, supus dintotdeauna cumplitei lor tiranii, nu are decât o religie, aceea a păcii, a fericirii, a simplității, principii provenite dintr-un creștinism arhaic pe care însuși bunului Iisus Hristos i-ar fi plăcut să le inventeze. Pentru ei, cuvântul revoltă nu există, continuă să trăiască cum au trăit dintotdeauna, trec prin noianele de nenorociri ca și cum ar trece prin furtuni de zăpadă sau de nisip, bagă capul între umeri și țin piept din toate puterile (...) Erlingen era Agapia, o minunată geamănă, germanică în plus, deci înfiptă bine pe picioare, nimic românesc sau stupid exotic aici, un adevărat paradis pe pământ, luminos, curat, lipsit de crime, fără alt tribunal decât bunul obicei al oamenilor de a trăi fericit și înțelept. Dar crima a ieșit la iveală, se află în noi, iar noi o tăgăduim, doar suntem perfecți și puri, ea ne-a sosit prin alții care, în mod special, lucrează pentru triumful crimei pe pământ pentru a le face pe plac judecătorilor lor, stăpânilor lor, sfinților lor tutelari, Dumnezeului lor și ne pedepsesc pentru că, prin bunele noastre maniere, am întârziat instaurarea delirului lor apocaliptic. Paradisul lor nu se afla nici în Grădina Raiului, nici în Agapia, ci aici, în această lume, guvernată de satrapi, șefi de temut, lacomi și brutali, din dinastii de magnați (...) iar cei care au venit să ne răpească forța erau la rândul lor niște satrapi însetați de sânge, proveniți din niște țări unde oamenii de rând nu-și doresc decât să continue să trăiască fericiți, în liniștea sărăciei și a destinului lor umil.
Gheorghiu a scris cartea în anii 60. El a fost în avans față de timpul său, iar noi suntem în întârziere față de al nostru...” (pp.126-128)
Și, deocamdată, nu am apucat să spunem nimic despre ce se înțelege prin „metamorfoza lui Dumnezeu”!
