Maria Mănucă - "Intarsii în albastru", Ed. Timpul, Iași, 2019
Într-unul dintre poemele dinspre finalul cărții (generoasă, aproximativ 200 de pagini, cam 150 de poeme împărțite în trei părți, „Pământule, frumosule, ca pe un copil te-aș ține în brațe…!”, „Iubirea ca și iguana”, „Completul Kafka”, schițând labirintul imaginarului poetei, imaginar fecundat de o cultură renascentistă, cuprinzând și modernismul și post-moderismul clasic, sic! - poemul de sfârșit este închinat indirect lui Leonardo! -, poetă care încearcă să se desprindă definitiv de mundan, păstrându-i doar enigmatica frumusețe și misteriosul vitalism), „Necruțătoare, tăielnița”, calofil-anticalofil, „însoțirea” cu zeii (și cei ai literaturii!) este astfel „scrisă”:
„A intrat în poeme cu zei în amurg// Cel dinaintea tăișului/ alungați… dați uitării// Dinapoia tăielniții, în spate/ a rămas o materie ambiguă, rarefiată/ cu sensul „plecare-venind”/ „venind-a-plecare”, o lume piranhiană/ devorându-se pentru spațiu,/ pentru un zimț de pe roata de aur// Nu se cunoaște/ cine va pleca/ cine va veni/ care vor fi zeii cei noi/ și cât va dura timpul lor// Nu se știe cine manevrează tăielnița/ Nu e doar o riglă de calcul/ nu are consemnate coordonate de zbor/ Mi-e teamă doar pentru Eros inocentul/ să nu fie atins i-am oferit acoperământ/ în „Zăpezile Hemingway”/ atât de îndepărtate/ atât de apropiate/ atât de împreună” (p.202)
Începutul cărții este, într-un fel, un omagiu adus lui Blaga, acel Blaga al poemelor luminii, care cerea „Daţi-mi un trup,/ voi munţilor,/ mărilor,/ daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin!”, dar și lui Ion Brad, cel căruia îi aparțin cuvintele „Pământule, frumosule, ca pe un copil te-aș ține în brațe…!”. primul vers al cărții este „Alerg la tine, Poezie, să mă îmbraci în cămașa luminii”, o traducere aproximativă putând fi… „dați-mi un trup-cer/ să-mi descarc frumusețea” și nu văd de ce poeții nu ar traduce o anume nebunie prin frumusețe! Iar noul-trup, „în cămașa luminii”, n-ar putea fi decât albastru! Dacă vreți, de Voroneț, de Sabin Bălașa sau chiar de Maria Mănucă!!!…
Și ar fi și urmarea unui „Apus de femeie” (poem, dar și pictură tușând amintirea unui Van Gogh mai mult decât firesc - comparând volumul de poeme cu albumul „Arta ca rațiune de a fi” - pictura având în prim plan o… zeiță sau o zână care se ascunde în spatele unui flori a soarelui - „răsărită” în poemul „Actualități”, p.161 - care conduce un lan-armată de floarea-soarelui gata să intre în luptă cu un cer-cenușiu uzurpator, pentru a-i reda tronul cerului albastru!), femeie a cărei poezie „a plecat din pictură la îndemnul și sub semnul criticii soțului”, căruia îi este dedicată, „cu iubire”, întreaga carte…
Dar iată poemul „Apus de femeie”, aproape în întregime (p.94): „Trăiesc în casa pădurii/ Îngeri minusculi ies din lăstari/ mă întâmpină cu flamurile verzi/ îmi deschid fereastra/ și îmi aduc din adâncuri candela/ cu lumină verzuie// Neliniștiți mă cercetează/ despre singurătate// Pe umăr, de veghe,/ pasărea căruntă/ Înțeleaptă le răspunde:/ Și singurătatea-i iubire…”
Da, (doar) Zeița Singurătății poate știe că este, ea însăși, și iubire, dar și tanc (armă de distrugere), în poemul vecin „Apusului…”, „Precum Munch”, p.95, observându-se, moderat mistic (cum este întregul volum, poate cu unele excepții) cum „ostenit, îngerul uită/ de veghea frontierelor/ și cumpăna pierde linia miracol/ umerii se înclină/ lumina prinsă în menghina albastrului/ cade în înserare.../ Și cornul de întunecime al nopții se ascute// Sub șenila singurătății,/ Strigătul”...
Dar iată și poemul „Completul Kafka”:
„Cleioasă, ura/ se lipește de aer,/ de oameni, de obiecte/ În sala de judecată se respiră,/ greu se vorbește/ oamenii nu se mai văd, părăsiți/ se părăsesc între ei// De sub lambriuri, de sub dușumele/ răzbate un sunet ecou ca de cătușe/ pare și tic-tacul de șarpe/ Justițiarii se acoperă cu robele negre/ în mânecile largi stă ghemuit absurdul// pe acoperiș,/ zeița legată la ochi/ cântărește… văzduhul îl cântărește/ pe ochi/ mereu i se adaugă noi legături// Verdictul e lovitura ciocanului,/ un uriaș/ ce izbește cu puterea unui mare imperiu” (p.160)
Nu mai cităm, din motive de spațiu, și „Iguana ca și iubirea”, omagiul adus „Nopții iguanei” lui Tennesse Williams, iubirii dintre, poate, mai puțin probabil, Elizabeth și Richard Burton, Elizabeth Taylor având șapte soți și fiind căsătorită de opt ori, dar și clasicei iubiri dintre Romeo și Julieta („Unde-i Romeo, unde-i Julieta, unde-i iubirea?” se întreabă în „Ore exacte” (p.168-169).
Înțelepciune, vitalitate, delicatețe, atenție la actualitate, dar și dorință de detașare, de esențializare, spirit ascensional, tensiune, non șalanță, spirit românesc, dar și universal, peisagistică metafizică (la urma urmelor, Poezia „capturată”, autentică, este fără doar și poate… Metafizică, nu numai iubire de înțelepciune, mistică, dar și credință în iubire), portrete și „umbra Marelui Portret” (p.74), istorie (personală și anti-personală), totul și un pic mai mult decât atât va întâlni cititorul în acest muzeu de ceruri, unde sunt exponate precum „chihlimbar cu aripi de înger”, grădini tăiate cu ziduri, păstrând inocența vișinilor cehovieni au ba, dacă nu cumva muzeul sau o secție a acestuia este o „catedrală-miracol/ zidită în suflet” unde „se mai sparge un vitraliu albastru/ și cioburile vorbe se fac... vorbesc.../ și vorbesc...”
Cu o muzicalitate aparte (amintim aici doar de Stravinsky), jurnalul liric al Mariei Mănucă (deoarece este și jurnal... atât cât este orice poem, care poate fi atras în capcanele infinite, kafkiene, ale birocrației oricărui proces intentat sau nu în... dictatură sanitară), poate fi rezumat într-un „Poliedru”, poem exemplar.
Unele poeme ne aduc aminte de forța de previziune a literaturii. Este vorba de „Boală de lume” și „Virusul est”, cu simboluri atât de actuale, apropo de condiția umană și condiția... pandemiilor:
„M-am îmbolnăvit de boala spălatului pe mâini/ în laboratorul de Microbiologie// Am luat virusul cu mine, în lume (...) Mă spăl pe mâini după ziare/ după canale TV/ mă spăl pe mâini după imagini/ cu îngeri degringolați/ mă spăl pe mâni de staistici/ de întâlniri la nivel înalt/ de tuberculoză/ de o.K., de intrări și invazii// mă spăl pe mâini de singurătate,/ de ziua de ieri/ de Pilat,/ de memorie/ de amnezii,/ de luna sfârtecată în parcele// Mă spăl pe mâini de văzduhul acid/ sufocat de spioni// ... de apa potabilă// M-aș întoarce în laboratorul cu microbi cinstiți/ să mă vindec de boală/ și să mă spăl pe mâini/ simplu, omenește”
Este un semnal că, omul, kafkian, se poate trezi, într-o dimineață, trezit nu într-un gândac, ci într-un virus care, iată, provoacă un non-conformist al treilea război mondial... Un război... cinstit!
Dar frumusețea... supremă a cărții Mariei Mănucă constă în altceva... Vă lăsăm bucuria de a o descoperi! Murmurând cuvinte... întredeschise:
„De-a lungul orizontului/ treceau morile...”
