Eugen Uricaru, Grădina Paradisului, Iași, Polirom, 2020
Preocupat de „istoria în viziune alternativă”, după cum observa Alex. Ștefănescu într-un articol din anul 2004 (în „România literară”), Eugen Uricaru propune în „Grădina Paradisului” predominant o meditație asupra Răului în istorie (în general, dar cu accent pe ceea ce s-a întâmplat de la Războiul burilor până la cel de-al doilea război mondial; amintindu-ne, sic, și de un genocid foarte puțin cunoscut: cel al populației herero), din punct de vedere al construcției literare, cu un final cu adevărat cutremurător, narațiunea fiind aproape un pretext pentru o fabulă (quasi) mistică, proza în stil clasic neocupând, cel puțin la o primă lectură și impresie, mai mult de o treime din întregul volum.
Avem în prima parte, aproximativ 70 de pagini, viața ebenistului Mendel Haim, evreu (deloc întâmplător din punct de vedere al fabulei) care este ceva mai mult decât un simplu tâmplar, erou al primului război mondial, având domiciliul în localitatea Stânca, loc ales strategic, deoarece de acolo putea avea afaceri și la Pașcani, și la Roman, Ruginoasa, Târgu Frumos („El, Mendel Haim, chiar era un cunoscător în mobilă, dar asta nu-i folosea la nimic - nota Adolfo E.C. - ceea ce ne aduce aminte de tecuceanul lui Ursachi, care avea un motor și nu i-a folosit la nimic! -. Era singurul meseriaș de acest fel din Stânca și din târgușoarele dintre Bahlui și Siret, Hârlău, Târgu Frumos ori Podu Iloaiei, chiar până la Buhăiești ori în partea cealaltă, către Ruginoasa și Mircești…”, p.10), bonom prins de nerăbdările timpului, curentul antisemit al politicii europene din epocă trăgându-l și pe el, după cum se va vedea, în jocurile ororilor Istoriei…
Dar până să se precipite evenimentele, având ca vârf rebeliunea legionarilor, intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial (se observă tendința ca gânditorii, istorici sau nu, pasionații de istorie să considere cele două conflagrații mondiale ca părți ale unui singur război, cauzele și efectele îmbinându-se deseori, din mai multe puncte de vedere; și Eugen Uricaru, prin personajele sale, pare să fie de acord cu această viziune) și pogromurile, spontane sau nu, reușite sau nu, de la Piatra Neamț și Iași, Mendel încerca să-și vadă de treburile lui, având relații cordiale cu primarul Ilie Ilie și ceilalți români, dar începând să fie persecutat de mâna legionarilor din zonă, dezaxatul Sergiu Horomniceanu…
Luarea în gazdă a unei refugiate din Basarabia, trimisă de nepotul din Iași, va complica viața ebenistului, mai ales când va observa că este însărcinată. Că nu vrea să spună cine este tatăl, că o cheamă Maria sau Mărioara, că ajunge la un quasi-tâmplar care era mândru că este mai mult de atât, adică ebenist, că va naște în grajdul primăriei din Piatra Neamț, nu sunt, desigur, coincidențe, pentru orice cunoscător al istoriei religiilor…
Aici scriitorul se joacă, cunoscând însă faptul că nu este de joacă cu Oroarea, una dintre zeițele la care omenirea nu se mai închină, de unde valurile succesive de crime, de genociduri din istoria omenirii! Regulile jocului par a fi chiar un profund pesimism și un scepticism amar, toate vizând însăși condiția umană și viitorul umanității, moto-ul al doilea al cărții („Uneori, ficțiunea poate fi credibilă cum, tot așa, realitatea poate fi incredibil de îngrozitoare, uneori.”), dar mai ales pagina finală, ca un fel de concluzie, fiind exemplare.
Un punct de plecare ar fi primul moto al cărții, o promisiune, era să scriu profeție a lui Hitler: „Voi face din Europa de Răsărit o Grădină a Paradisului”, „dintr-un discurs ținut în fața conducerii partidului, întrunită aproape în secret la o cazarmă a unității de pregătire a ofițerilor pentru Waffen SS, SS-Junkerschule din Bad Tölz.” (p.87)
Cel care meditează la începutul părții a doua asupra unor instrucțiuni secrete primite, unde află și de planurile lui Hitler, dar și asupra Grădinii Paradisului în noua hermeneutică, (aproape) deloc heideggeriene, este membru al Serviciilor Secrete românești (Siguranța de atunci; din abia înființatul Eșalon Operativ, după model nazist), agentul Neculai Crăciun, care va deveni unul dintre… anti-magii de la un aproximativ Apus care vor avea contribuția lor la îndeplinirea… profețiilor întunecate:
„Promisiunea Führerului îl făcuse să zâmbească, o Grădină a Paradisului era o grădină fără oameni, după cum se știe, oamenii fuseseră dați afară, izgoniți din ea. O Grădină a Paradisului era o grădină din care nu luai nimic și în care nu intervenea nimeni să taie o creangă, să smulgă o buruiană. Nimeni în afară de Stăpânul ei. Unii cred că acest stăpân ar fi chiar bunul Dumnezeu, alții sunt convinși de contrariu. Din câte știa el, cancelarul începuse o lucrare în vederea înfăptuirii promisiunii - începuse să golească Grădina de cei nefolositori. Ocupase Cehia, ocupase Polonia și se pusese pe treabă.” (p.87)
Ceilalți doi „magi” erau jurnalistul misterios, cu legături (și simpatii) în lumea legionară, Nicu Pălănceanu, și Sturmbannführerul Werner Klotz, doctor în istorie, născut în Cernăuții (pe atunci) austrieci, știind limba română.... Misiunea lor, provocarea unui pogrom la Piatra Neamț, fieful Căpitanului Zelea Codreanu (bizară într-un fel opțiunea schimbării numelui acestuia în Căpitanul Furtună, așa cum și tatăl său devine, parcă, Pădureanu). Ceea ce se va întâmpla acolo, dincolo de crima oribilă pe care o va înfăptui ziaristul, este răspunsul la teribila întrebare: ce am face dacă printre noi s-ar întoarce sau ar veni Mesia! Câți dintre noi L-ar răstigni a doua oară?
Coperta I, cu „Fructele geloziei”, creația lui Lucas Cranach cel Bătrân, are, evident, semnificația sa filosofică: omul, în nebunia sa, poate fi gelos pe o anume ordine „divină”, uitând de o poruncă evidentă în toate religiile lumii: Să nu ucizi!
*
Eugen Uricaru s-a născut în 1946 la Buhuşi. Debutează în revista Ateneu, în 1965. Fondează în 1968, împreună cu Marian Papahagi, revista Echinox. Între 1971 şi 1989 este redactor la revista Steaua.
Din 1990 este redactor-şef adjunct la Luceafărul (seria Laurenţiu Ulici) şi consilier cultural în MAE la Atena şi Roma. Din 1995 este secretar, apoi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar între 2001 şi 2005 preşedintele acesteia. În prezent este preşedintele COPYRO.
A fondat revista de studii Punctul Critic. În anul 2002 a înfiinţat Festivalul Internaţional „Zile şi nopţi de literatură”, Neptun.
Este autorul a 19 volume de proză, printre care Supunerea (2006), Cât ar cântări un înger (2008), Plan de rezervă (2011), Beniamin (2014), apărute la Editura Cartea Românească, şi Permafrost (2017), apărut la Editura Polirom.
A scris două scenarii de film (Rug şi flacără – Marele Premiu la Santarém, Stare de fapt – Marele Premiu la San Marino).
A tradus din Italo Calvino, Curzio Malaparte, Aleksandr Soljeniţîn.
A primit de două ori Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor şi de două ori Premiul pentru roman „Ion Creangă” al Academiei Române. Romanele sale au fost traduse în Franţa, Germania, Ungaria, Serbia, Macedonia, China, Vietnam.
