Cea mai recentă serie de poezii scrise de Stela Iorga, pe care autoarea le-a citit în cadrul întâlnirii de vinerea trecută a cenaclului, pare a fi un act ontologic transpus armonios într-un exercițiu retoric, o tentativă de a crea un spațiu în care cititorul este purtat atât printre forme ale inocenței și copilăriei, cât și printre contururi ale degenerescenței, ale unui memento mori implacabil. De la vata de zahăr, visele aruncate pe note și o viață ce „miroase a pâinici coapte la soare”, ajungem la crâmpeie noir ale existenței, redate prin imagini plastice precum neputința de a „cere o fărâmă de lumină” sau la melcii care poartă cu ei „regretele morților că oamenii de deasupra se mișcă în voie”.
Cu ajutorul „desăguței de pânză fermecată”, care nu se degradează și în care sunt strânse cu atenție cuvintele potrivite, Stela reușește să dea naștere pe un ton direct, nemijlocit, unei poezii puternice, coapte, o poezie-manifest cu accente mistice și impregnată de o sinceritate debordantă.
Astfel, grupajul său ia forma unei chiurete, așa cum autoarea însăși definește scrisul.
Tudor Neacșu: „Ai fost foarte sinceră, ai dat prioritate sentimentului poetic, fără să-ți mai pese neapărat de formă. Ne-ai arătat partea noir. Foarte puternică imaginea cu vata de zahăr, ca un duh al copilăriei”.
Carmen Neacșu: „Apreciez aspectul confesiv al poemelor. Ele sunt străbătute de o tristețe care se regăsește în oamenii de azi”.
Tatiana Nona: „Al cincilea poem se îndepărtează de poezie și devine o proză realistă. Atmosfera e sumbră, ușor spre macabru. Poezia e un strigăt. Să avem grijă ca el să răsune cât mai departe”.
Cezar Amariei vorbește despre un triumvirat: „noir, natural, confesiv” și crede că primul poem este „la un nivel foarte sus”, după care se ajunge „într-o zonă de platou”. În opinia sa, repetiția încarcă prea mult textul pe alocuri. El consideră că textele sunt de bună calitate, însă „mai trebuie lucrat”.
Romeo Ilie califică poezia Stelei drept „o formă de terapie” ce transcende sfera unei confesiuni și, în opinia sa, „noianul de imagini profunde neutralizează acele cuvinte care sunt în plus”.
Adi Secară evocă un existențialism ce s-ar situa între Gabriel Marcel si Albert Camus și surprinde o „poezie lipicioasă, și în sensul mai puțin lipicios”. „Avem ceva psalmic, dar există riscul căderii într-o mistică previzibilă”, conchide el.
Vineri, 16 aprilie, de la ora 19:00, citește Radu Vartolomei. Detalii pe pagina de Facebook a Cenaclului „Noduri și Semne”.
