Florina Zaharia, "#plânsul", Ed. Junimea, Iași, 2021
*
După un număr de ani care s-ar potrivi unor aventuri ale unei Alice (sau unei alte Luiza Textoris, creând-o pe Adela, în universul altui… Corin Braga) între oglinzile (altele decât cele numite de Marcel Proust "nemișcatele oglinzi ale Frumuseții"!) și minunile administrațiilor (culturale), cu acte de eroism puțin cunoscute, cu prozaicul marginalizând liricul, Florina Zaharia… se întoarce.
Se întoarce la "industria" ne...liniștirii, re-vrăjirii adulților care au simțul Poeziei, care pot crede în Poezie (încă), re-vrăjirea nefiind neapărat opusul dez-vrăjirii așa cum este ea înțeleasă de unele curente socio-filosofice. "Utilizând" și… cuvinte care n-au fost spuse niciodată, "imprimate" pe oase misterioase...
Și… iertând se întoarce poeta: partea a treia a manuscrisului aproape că începe cu o serie de "iertări", părți dintr-un "#jurnal iertratabil", hashtagurile având un rol important în crearea-visarea acestui nou volum, observându-se, desigur, încă din titlu, aceasta, în simbolistica vremurilor recente fiind vorba și de o altfel de rezistență, a interiorului (probabil și a rezistenței din interiorul Răului), în fața oricăror tipuri de agresiune.
Interiorul, adică "Înăuntrul" Limbajului-om (în "#briza" apare sintagma "foarte înăuntrului"! Avem chiar un "#înăuntru": "îmi plac toate gesturile tale intime/ când se petrec între noi/ se petrec înăuntru”, p.22), făptura însetată de "formele supreme cu care erau legate cuvintele între ele" (p.31 din manuscris), "formele supreme" care ar putea fi "marile forme" la o altă Luiza, Louise Glück, laureata Nobel din 2020, care, în "Noapte credincioasă și virtuoasă" (volum recent tradus de Bogdan-Alexandru Stănescu), în poemul "Postfață", scrie: "Cineva pronunță un cuvânt: Eu./ Din această curgere/ marile forme -" (p.46)
Florina Zaharia, care a simțit altădată bogăția, dar și izolarea și suficiența cuvântului-univers "Eu", forțând elegant apariția-nașterea cuvântului "Eua" (dar care s-a mai jucat și cu formula "nueuflorina"!), se "țese" de propriul trecut liric, dar merge mai departe, și către un extrem-orient (și personal), cu delicatețea universului cinematografic Ghibli (nu numai pentru că există o serie de texte "#cinematograf"!), existând aluzii și la universul lui Yasunari Kawabata, cu "frumoasele sale adormite" și "păpădiile" sale, de data aceasta scriitoarea apropiind eua de tua într-unul dintre primele texte (de fapt, se poate spune că este un singur poem întreaga carte), care se ascunde în spatele unui quasi-haiku: "tu aveai flori în ochi/ ți le udai singură" ("#eua/tua")...
Ca și Louise Glück (întâmplarea a făcut "să citesc-trăiesc" cele două cărți practic în același "timp… al lecturii"), Florina Zaharia propune o întoarcere la un anume fel de poveste (este o re-venire în-spre "povestea liricului") în care avem o… Pătrime (de personaje... lirice), care înaintează atenției cititorilor o convenție: "pot să scriu un text de dragoste/ în care să nu scriu nimic despre dragoste", unde „#plânsul-scrisul” are atributele unui personaj din filmele lui Hayao Miyazaki, un fel de monstru-haios-trist: „plânsul,/ căruia i-au crescut mâinile/ și acum se șterge la ochi.// scrisul,/ căruia i-au dispărut mâinile/ și încă se șterge la ochi.” (p.37)
„Scrisul, scrisul, scrisul/ singura salvare…” (p.52)
*
Este o carte și despre răni și vindecarea lor. Poemul final este exemplar în acest sens: „#despre o rană și cum s-a vindecat ea// dimineața, devreme,/ când nu mă aștepți,/ vin să te iau la plimbare,/ și,/ sub cel mai mai mare copac,/ de pe strada cu tei înfloriți,/ cel mai frumos înfrunzit,/ îți desfac sternul și cele trei coaste,/ le învelesc în hârtie de pergament,/ și le țin în buzunar,/ ca să le fie cald,/ până când o să vină vremea/ să le pun la loc,/ și, acolo,/ de unde le-am desfăcut,/ îmi vâr mâna/ și încep să îți șterg rana palpitândă,/(...)/ iar pe giulgiul foilor de pergament,/ uneori,/ pot desluși cuvintele imprimate/de pe oasele tale,/ cele pe care nu mi le-ai spus niciodată” (pp.80-82)
Mereu căutând forme noi sau măcar înnoite de exprimare, nici declarația de dragoste nu mai poate fi „cum era odată”: este un fel de „pot să te iubesc?”, în care Scrisul-Plânsul (cu un fel de tristețe, alt fel de nostalgie: „îmi plac nostalgiile.../ sunt ca niște vișine/ și gustul lor e joacă matinală”, p.19) cere o astfel de re-prezentare: „pot să îți scriu? să scriu pe umărul tău?/ un cuvânt./ ca să întorci, din când în când, capul,/ și să vă priviți în ochi.” A scrie cu... pielea rănită (chiar și pe oasele care pot păstra atâtea secrete, p.12; sau ca un om-floare, care te poate întreba: „nu vrei să scrii cu mine?”, p.16), a scrie chiar și cu frica (veșnică a fetiței?, de la p.50), Om-Scris, om-scriere, a tatua căutarea sufletului (prin „locurile interioare”) poate fi o provocare: „...totul ajungea în interiorul cărnii tale/ și tu te înghițeai.// (...) am văzut cum ai deschis ochii/ cu ei încă închiși/ ți-am văzut cuvintele/ spuse tuturor/ cum se așezau cuminți/ pe locurile tale interioare/ și tu te linișteai.”
La urma urmelor, poate fi pur și simplu o „afacere de dor” Scrierea, prin care poți și zbura, pluti: „o să te învăț să plutești”, dar sistemul nervos are și el importanța lui: „...îți vor polei aripile în lichidul măduvii spinării,/ unde ai intrat acum” (p.11. Dar și la p.20!)! Mistica sufletrupului (să ne amintim că o altă carte a Florinei Zaharia este „Manifestrup”!) poate dicta: „ochii mei sunt uneori năpădiți/ de aripile ochilor tăi/ atunci când îi apropii suficient de mult,/ (...) nu ne atingem/ da, doar te privesc cum te învârtești/ cum îți înclini capul/ și atunci inima începe să-ți bată/ și să cadă ușor din tine// auzi corzile chitarei/ scena se îndepărtează de tine/ tu ești aerul/ doar aerul.”
Da, apropo de îndepărtare, Textul este apropiere și îndepărtare, val după val, lovind și/sau mângâind intimitatea insulei care este fiecare om (aproape ca în Magritte sau, mai pop, ca în cântecul lui Serge Gainsbourg în duet cu Jane Birkin), suprarealismul își cere tribut, personajul „Pierre” (care dă titlul primului „capitol” al cărții) contribuind, ca într-un film de Resnais, la atmosfera moderat onirică (raportat la întregul text), finalul poemului „#mă apropii și mă îndepărtez” fiind unul dintre cele mai concentrate și mai frumoase povești de dragoste.
În pofida multor… ne-așteptări, este o carte prin care sângele curge, luptă, poate fi cascadă sau cuvinte scrise pe un eșafod al acelei iubiri tainice: „… sângele meu a început/ să tremure încet în tine” (p.29). Bref, o carte scris-trăită la intensitate maximă (cu aceeași îndrăzneală și exuberanță a debutului numit „Goală pe străzi”), în care și Fericirii, în contrast cu Tristețea, i se dă ceea ce este, sic, al Cezarului: „#când oamenii cunosc o stare de fericire,/ așa cum cunosc eu în legătură cu tine,/ cred că,/ la un moment dat ei trebuie eutanasiați./ pentru că intensitatea unor astfel de trăiri/ îi sleiește într-atât/ încât numai starea de fericire îi mai ține în viață.” (p.35)
