"Satul amorţit la început priveşte fără să înţeleagă prea multe, dar când se zvoneşte că se desfiinţează C.A.P.-ul şi se dau pământurile înapoi, minţile multora se înfierbântă. Îşi dau seama că e rost de prăduială. După ce au stat ascunşi, socotesc că a venit timpul să-şi arate fețele pe la primărie, pe la fostul colectiv şi în orice alt loc unde se împarte ceva. Devin adepţii clanurilor şi încep treaba pornită de manechin. Mișu este printre ei, alături de venetici oportunişti şi alţii ca ei. Bătrânii nu mai pot alerga după pământurile confiscate, iar copiii lor sunt departe. Rămân la mâna adepţilor de clan. Serafina primeşte doar a treia parte din pământurile confiscate. Aşezată pe prispă, își spune în gând: Cine să mai muncească pământul? Colectivul ne-a stors toată vlaga. Copiii nu se mai întorc. Pleacă şi cei care mai sunt în sat, dar acum se duc în alte ţări. Voi da pământurile oricui doreşte să le muncească. Vecina a murit de inimă rea. Poate copiii vor descurca toate ițele, dacă nu - Dumnezeu cu mila. Lăcomia pentru pământ ne-a adus numai necazuri. Nu a fost niciodată cum am gândit noi şi nu va fi nici de acum încolo. Lumea începe să fiarbă - orgoliile şi lăcomia îi orbesc. Aşa a fost mereu, acum se repetă doar, iar noi nu am învăţat nimic. Pământ, pământ, pământ... parcă e un blestem. Alt vecin a început să mute gardurile după bunul plac, să revendice ce nu este al lui şi tot aşa. Fără să-şi dea seama, îşi fac rău singuri. Nu vreau să-mi fie povară pământul. Am şaptezeci de ani şi mă voi bucura în continuare de familie. Comoara mea sunt copiii, soţul şi cei doisprezece nepoţi. Voi continua să mă bucur de ei şi să-mi trăiesc bucuria în iubirea lui Dumnezeu. Pentru asta voi face după învăţătura credinţei mele. Ştiu şi simt că aşa este bine. Port în mine speranţele părinților şi trebuie să rămân fidelă şi dreaptă pe calea mea. Ştiu - va fi din ce în ce mai greu să muncesc, dar mintea, inima şi sufletul se vor hrăni cu bucuriile acestei vieţi. Voi rămâne aceeaşi. Dacă va vedea cineva vreodată toate acestea, atunci să le transmită mai departe, dacă nu - Dumnezeu va avea grijă. Aceasta este credinţa mea şi cu ea voi pleca pe lumea cealaltă. Până atunci mai am multe de făcut. Am o datorie față de familie pe care o voi îndeplini chiar acum.
Intră în odaia mare şi pune Cartea Sfântă pe colţul mesei făcut de primul soţ. Rupe o foaie dintr-un registru vechi, ia creionul chimic de pe poliță şi începe să scrie: Blestemul comorii şi nenorocirile lăcomiei. Cu multă răbdare şi atenţie, scrise totul pe acea coală de hârtie, după care o făcu sul şi o legă cu o panglică tricoloră.”
