O carte născută din iubiri și admirații. A fi sau a nu fi (la) teatru!

O carte născută din iubiri și admirații. A fi sau a nu fi (la) teatru!
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Nona Rapotan, 33 de spectacole. 33 de pagini din istoria recentă a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Ed. Lebăda Neagră, Iași, 2021


Criticii și cronicarii de teatru sunt, orice s-ar zice, păsări rare! Cu atât mai mult gălățenii pot fi mândri să fi fost „pepiniera” de unde „s-a ridicat” unul dintre cei mai apreciați cunoscători ai fenomenului, gata să înspăimânte lumea teatrală când spectacolul... nu crește cum trebuie (ca să nu vorbim, nietzschean sau spartan, despre nașteri nefericite, când nou-născutul este aruncat în prăpăstii și abisuri care se pot uita la tine!). Este vorba de profesorul de istorie și științe socio-umane (la o prestigioasă instituție educațională din București), jurnalistul cultural Nona Rapotan (care a dezvoltat blogul bookhub.ro la un nivel care poate face invidios orice manager cultural), care a publicat cartea pe care o voi prezenta mai jos, o carte care ne face să visăm și la... 33 de spectacole/pagini din istoria recentă a Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați!

Aparent, este un volum care are ca preocupare un fenomen individual, unii ar zice că local! Dar nu este deloc așa, deoarece, veți vedea, și conform altor opinii, păreri, activitatea Teatrului Maghiar de Stat Cluj este un exemplu demn de a fi urmat, multe dintre spectacolele montate aici fiind de cel mai bun nivel, premiile internaționale confirmând Renașterea care a avut loc de când Gábor Tompa este director. Mai exact, scriam altundeva, „martor la pandemie, cronicarul de teatru trebuie să se adapteze - își aduce aminte de unele spectacole, și prin intermediul reprezentațiilor transmise online, înregistrate sau nu, consideră „criza” un moment prielnic pentru o sinteză, „profitând” de faptul că este și o aniversare (30 de ani de directorat pentru Gábor Tompa la Teatrul Maghiar de Stat  din Cluj) și… se naște o carte născută din dragoste sau chiar din mai multe iubiri și admirații: în primul rând și o convingere - trupa de la Cluj ar fi „cea mai bună din țară” („opinia unor critici”, printre care și Nona Rapotan!) - în treizeci de ani, la premiile UNITER, teatrul a avut 56 de nominalizări, 27 de premii, dintre care 9 au fost pentru cel mai bun spectacol al anului! Nu întâmplător, clar, cartea se deschide chiar cu un interviu cu Gábor Tompa (publicat pe bookhub.ro în 15 noiembrie 2020), din care rezultă un portret care îl așază, pentru mine, lângă Andrei Șerban ori Peter Brook, reperele mele în materie, când sunt trezit degrabă din vreo reverie non dramaturgică!

Spune Tompa în finalul interviului (pe care prefațatoarea îl consideră astfel: „Preambul cu ton confesiv, interviul oferă cititorului fundalul socio-cultural pentru lectura cronicilor de spectacol pe care le propune volumul, justifică focalizarea autoarei asupra spectacolelor Teatrului Maghiar din Cluj”): „Când intrăm într-un teatru, cel mai important lucru este teatrul! În continuare cred că nu eu sunt cel mai important în teatru, ci teatrul! Actorii sunt acolo, cei care vin și-i servesc ca personal sunt și ei acolo, fiecare trebuie să-și recunoască rolul și importanța, dar nu despre unul sau altul este vorba. În primul rând este vorba despre teatru! Asta cred că am învățat de la tata și continui să cred în acest lucru!”

Ca „profesor de științe sociale”, profesor care înțelege ce este „educația cu și prin teatru”, pledează astfel: „Contează educația de care a avut parte un fidel al teatrului; istoria prezentului nu devine posibilă decât din momentul în care putem vorbi despre un trecut, despre rădăcini, seve și seturi de valori.” (p.108) Sau: „Dragostea pentru teatru se cultivă, nu apare peste noapte.” (p.134) „Teatrul asta face: provoacă la visare. Regizorul preia astfel unul dintre principiile iluministe și nu-l pune în antiteză cu cele ale Renașterii…” (p.129) „O fac din dorința de a vedea cât mai mulți tineri în sălile de teatru și/sau de concerte și pentru că știu că nevoia de a afla citind nu va putea fi satisfăcută decât în măsura în care va fi conștientizată importanța acesteia.” (p.5) Sau: „Proiectele teatrale destinate adolescenților le percep ca fiind una dintre cele mai bune (și complexe) forme de educație informală. Ei pot fi simpli destinatari, dar și subiecți, în ultimul caz reușita fiind cu atât mai mare, cu cât procentul de satisfacție a celor implicați direct crește. Există cursuri de drama terapie, există jocuri de rol, există alte câteva metode de învățare care se bazează pe tehnicile de lucru din teatru. Dar să-i provoci să facă parte dintr-o trupă de teatru, să-i determini să urce pe scenă, să joace și, în același timp, să se joace este ceva cu adevărat … fabulos. E un cuvânt mare „fabulos”, numai că cine a lucrat cel puțin o dată cu adolescenți știe că uneori (ca să nu spun deseori) e misiune imposibilă să-i faci să-și domine inhibițiile sau să lucreze cu ele, să convertească preaplinul de emoție în ceva care să-i ajute în dezvoltare. Rebeliunea este o caracteristică a vârstei, numai că a-i face să treacă dincolo de ea este adevărata provocare, pentru că de abia din acel moment începe dezvoltarea în adevăratul sens al cuvântului, una conștientă, asumată, trecută prin filtrul analitic al regulilor impuse de sistemul social din care fac parte. Nesupunerea întreținută îndelung derutează și mai mult decât o fac furtunile hormonale specifice vârstei, iar dacă ea va deveni stare de fapt, în final va duce la autodistrugere (sinucidere și/sau atitudini autodistructive). Raportarea la regulile adulților, conștientizarea propriului Eu prin raportare la ceilalți, care devin repere de dezvoltare (că ne convine sau nu, adulții vor fi întotdeauna repere, de aceea trebuie sancționați aspru cei care uită adesea acest lucru) este o altă dilemă specifică adolescenților: nu vreau să ajung ca mama sau ca tata, dar ce trebuie să fac concret ca să nu eșuez precum ei (e un aspect al acestei disocieri devenite treptat detașare, a se citi individualizare/conturare de personalitate).” (pp.190-191)

Desigur, mai pot fi trase concluzii în privința iubirilor și admirațiilor care au dus la apariția cărții „astfel”: teatrul absurdului, Eugen Ionescu și… Ionesco, muzica lui Vasile Șirli, Gábor Tompa și iar Gábor Tompa, Andrei Șerban ș.a.m.d.

Rezultă un „tur de forță” (și… regizorală), regizoral-redacțională din partea Nonei Rapotan (care se joacă și cu cititorul), cartea fiind atât de vie (literar) încât fără mari ezitări am concluzionat că am avea scheletul unui… roman al „criticii de teatru”, text modern, cu… dialoguri, jurnal de pandemie, intrigi, puncte culminante, deoarece, după cum spune același (personaj principal) Gábor Tompa: „Într-un fel sau altul, nu putem vorbi de nimic altceva decât de propria noastră realitate, propria noastră viață. Ne propunem să împărtășim cu alții această experiență și poate că încercăm să ne ridicăm în picioare de fiecare dată, împreună! Cădem și iar ne ridicăm și așa mai departe!

În teatru există, pe lângă risc, și faptul că această întâlnire poate duce la transformare, dar aceasta nu înseamnă că dacă ieșim dintr-un spectacol devenim radical alți oameni. Dar există un gând care se îndreaptă întotdeauna spre această autoanaliză în oglinda actului artistic. Așa cum o carte sau ascultarea unei muzici te îndeamnă tot la asta! Câteodată ne încântă, alteori ne revoltă, dar nu ne lasă indiferenți! Cel puțin ne îndeamnă să ne regândim viața noastră, așa cum orice act artistic adevărat este regândirea întregii culturi, întotdeauna! Eșecurile fac parte din acest proces! Cuvântul succes trebuie evitat! Eu cred că nu vrem succes!” (p.31)”

Bref, o lecție despre cât de important poate fi teatrul în viața noastră!

Citit 317 ori Ultima modificare Joi, 28 Aprilie 2022 17:40

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.