Liviu G. Stan, "Salamandre", Editura Litera, București, 2021
Motto: "Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor." (Avva Antonie)
* * *
În seara de 8 iunie 2022 a avut loc gala de decernare a Premiilor "Ficțiunea", acordate de revista "OPT motive" și de Asociația Creatorilor de Ficțiune. Deși fusese programată să se desfășoare pe Plaja Neversea, gala a avut loc, din cauza condițiilor meteorologice, în sala "Jean Constantin" a Centrului Multifuncțional Educativ pentru Tineret și a beneficiat de sprijinul Centrului Cultural Județean Constanța "Teodor T. Burada" și al Consiliului Județean.
Au fost acordate trei premii "Ficțiunea": Premiul "Ficțiunea" pentru cel mai creativ artist vizual i-a fost acordat lui Bogdan Farcaș - pentru rolul Florin Iespas, din lungmetrajul "Neidentificat" (regia Bogdan Apetrei); Premiul "Ficțiunea" pentru cel mai creativ scriitor i-a fost acordat lui Liviu G. Stan - pentru romanul "Salamandre", Editura Litera, București, 2021; Premiul "Ficțiunea" pentru personalitatea artistică a anului a mers la Horațiu Mălăele, recompensat pentru implicarea în numeroase zone ale ficțiunii (film, teatru, carte, desen).
* * *
Despre Liviu G. Stan am mai avut prilejul să scriu în această pagină. Era unul dintre "pariurile" mele literare. Iată că îmi este confirmat încă o dată "gustul", preferința.
"Întoarcerea" pe pământ (literar) românesc, după aventura "(extrem, totuși, dar nu numai) europeană" a lui Filip Manakis, arată, din partea scriitorului, o punere în paranteză a căutării inocenței (un simbol al ei, fetița Petra, este ucisă de sistem și unul dintre reprezentanții lui, mai mult sau mai puțin direct), o despărțire de Brăila și aluziile la această altă obsesie (aici se scrie despre "traumele locului"), (vag anti)nostalgică, a lui Liviu G. Stan, noua țintă a "vânătorului" (aici, de salamandre mistic-demonizate) fiind "capitala", Bucureștiul și oameni ei… "reptilizați" sau nu…
Așadar, Omul cu diversele sale posibilități de decădere, de înnebunire, în contrast cu propunerile eternității, rezultând, destul de clar, adevărul că omul este, apropo de condiția sa, un sclav al Voinței sau Ne-voinței de Putere, aspecte care pot fi interpretate în fel și chip, de la teoria liberului arbitru până la Supraom, aici ajungând la o concluzie poate aproape corectă:
Dacă Nietzsche ar fi fost prozator, neo-romancier (s-ar putea să se vorbească despre un nou roman românesc, cu atâția tineri romancieri interesanți, provocatori!), este posibil să fi scris precum Liviu G. Stan (să-i fi plăcut, pe lângă Wagner, Arvo Pärt, deși aici s-ar putea să confund naratorul cu scriitorul și/sau cu personajul, inadmisibil, sic!)... Dacă ne raportăm la diverse scene din roman, am fi avut un Nietzsche post-freudian (în prima parte, unde personaj principal este Antonie Varitz, 71 de ani - un fel de combinație de Sorin Oprescu, Irinel Columbeanu, Mengele, Dan Condrea (știați că ultimul a compus muzică rock, deci avea o sensibilitate de artist?) ș.a.m.d., se scrie/mărturisește prin vocea interioară a personajului: "Unii țin fotografii înrămate în filigran sau tablouri pictate ca-n Goya cu mamele lor. El ținea prosoape.
- Dimineața, când îmi șterg apa de pe față, devenită de atâtea decenii fața mea, numai și numai a mea, nasul mi se afundă prin țesătura de bumbac într-o perdea de timp orbitor, asemenea unei placente. Și, pipăindu-mi pomeții, masându-i, frecționându-i în masca pe care o compun treptat, e ca și cum mi-aș prinde în cleme figura ei. Sentimentul oedipian de a-ți găti mama la proțap, de a-ți adormi cu pietre mama? Nu fiți naivi, nu asta mi-a determinat caracterul. Nu cred în instituția traumei. Lucrurile au stat simplu între noi: ea nu agrea ceva din chipul meu, iar eu corectam acel ceva. O atitudine profesionistă din partea amândurora. Fiecare știa ce are de făcut. Fără frustrări, fără mânie, fără psihanaliză. O ajutam să se simtă cât mai bine în pielea ei de pediatră abandonată de-un soț curvar…", pp.16-17), un Nietzsche care ar fi trecut și prin teoriile lui Bachelard, sesizând, aprofundând limbajul materiilor (precum face Ida, al doilea personaj principal, o dansatoare dedicată performance-ului de tot felul, alegând, de pildă, să transmită în direct un dans având ca decor o prăbușire de satelit artificial, prăbușire care are loc pe teritoriul României; este reprodus un fragment dintr-un discurs al acesteia ținut la Festivalul de la Avignon, dedicat artelor scenice - și de ce n-ar deveni și romanul… scenic?, p.83), imensitatea câmpiilor, cerului… Un Nietzsche care, oroare pentru toți fanii săi?, se întoarce la spiritul creștin, recunoscând pericolul ascuns în povești și filosofie (în gânduri, mai ales, via Sfântul Marcu Ascetul: "Iar cel învăluit de gânduri cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele?", p.256), un alt personaj, aparent secundar, dar care este aproape să o salveze (sau chiar o salvează!) în mai multe sensuri pe cel declarat principal, Elena, din partea IV-a, dar care apare, de fapt, profund, în toate părțile, legându-le (Elena din Troia noului roman!), așadar deloc secundarul, dar nu chiar principalul (după teorii literare) părinte Ignatie îi explică Elenei:
"Știi unde se află văzduhul inimii? Nu, nu în inimă, ci aici...
O împunse cu degetul arătător în frunte.
- În minte se află. În inimă se află adâncul inimii. Teologia creștină le separă foarte clar pe cele două, între care există un război permanent pentru jurisdicție - al îngerilor și diavolilor. Gândește-te la spațiul cosmic, imaginează-ți gunoiul orbital. Ți-ai imaginat? Bun. Planeta noastră e înconjurată de uriașe gropi de gunoi, tot felul de deșeuri produse de activitatea umană, cum ar fi resturi de nave spațiale sau bucăți de sateliți, care gravitează în jurul Pământului. Așa arată și păcatele în văzduhul inimii. Prin urmare, și mintea îți este vraiște și sălbatică." (p.258)
Cu alte cuvinte, sindromul Kessler, amintit la un moment dat, poate fi surprinzătoare muză!
* * *
Spuneam de personaje principale: memorabile sunt și cele secundare, precum părintele Ignatie, o variantă feminină a lui Tyrion Lannister, conducând un Pontiac Firebird model 1982, supranumită "Slujnica", servind, aparent, Doamnei Aziza, care avea Sindromul Casei Bolnave (se continuă tradiția transformării caselor în personaje; nici statuile nu sunt uitate; după Prometeu de la barajul Vidraru, din "Manakis…", apare aici, la un moment dat, monumentul Aviatorilor din București!), bancherul Sorin, al doilea soț al Elenei, cu care are doi copii, Antonie alegând să se "castreze" (aflarea acestui adevăr a dus la revolta Elenei!)...
Personaj principal sau secundar, fiecare are măcar o mică nebunie, dacă nu… un tratat întreg de nebunii, nocive sau nu! Accentul cade, evident, pe cele care dezumanizează sau, dacă vreți, îndepărtează pe om de… mântuire!
Bref, în bestiarul literaturii române contemporane, romanul lui Liviu G. Stan este aproape ca un mascul de antilopă Saiga (care trăiește prin stepele Mongoliei) rătăcit prin Alpii Elveției, anunțând apropiata (re)naștere a unui Mântuitor! Sau, poftim, este ca o salamandră uriașă (Andrias davidianus) din China, David nevăzând (încă?) rostul unei provocări a lui Goliath sau a Leviathanului! Cine va (re)citi cartea, va (re)înțelege aluzia! Cert este că trebuie să fii atent, până și la o geană care, aparent, poate fi a unei dive care a clipit deasupra unui pahar de vin! Poate chiar Ida, dansatoarea…
Care are la un moment dat un spectacol "despre transformarea trupului în templu media…"
La urma urmelor, propovăduirea celor sfinte trebuie să găsească noi forme de adresare, adaptate nebuniilor zilelor noastre… Liviu G. Stan este, prin "Salamandre", un deschizător de drumuri, ocolind genial didacticismul ori morala facilă…
