- Dumitru Barău, ”Cum alegem dragostea”, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016
„Cum alegem dragostea” sau „cum ne alege dragostea pe noi”, Dragostea aceea mai presus de orice dragoste, „mai mare decât credința și nădejdea”, dragostea din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 13, ar fi, după cum ne-o arată un pic misterios chiar titlul romanului, subiectul narațiunii, un text amintind de ceva clasici sau moderni.
Nu (și nici nu trebuie!), dar, nota bene, proza sa te trimite proustian către madlene literare, ceea ce arată, din partea scriitorului brăilean, născut la Adjud (se adaugă un alt important scriitor zestrei culturale a acestui târg, pe lângă Liviu Ioan Stoiciu, Dan Botta și Emil Botta), o excelentă asimilare a înaintașilor, autenticitatea întâmplărilor narate asigurând cititorului o experiență de neuitat, în condițiile în care proza românească „tânără” cunoaște un avânt comparabil cu cel interbelic, dacă nu este cumva chiar cel mai prosper și fericit moment al prozei românești din toate timpurile!
Desigur, se scrie chiar în carte, cu asumată modestie de bun-simț, „non omnia possumus omnes” (nu toți pot face orice!), dar ceea ce reușește Dumitru Barău, în acest roman, este aproape un miracol: primele aproximativ 300 de pagini te țin efectiv cu sufletul la gură, dar fără emfază, dorința de a epata, de a arăta că trebuie să fii scriitor cu orice preț…
Cu o naturalețe de invidiat, Dumitru Barău povestește despre tatăl său, în primul rând, un „străin” sui generis, mult mai sociabil decât eroul lui Camus, purtând „în el harul frumuseții”, transformându-l într-un personaj memorabil, care caută, fără a forța mâna destinului, „sufletul pereche”, femeia ideală pentru întemeierea unei familii sau trăirea unei iubiri reale…
Acel suflet pereche, de la care scriitorul poate să fi căpătat dragostea pentru carte (și pentru literatură!), i-a transmis și această lecție de… tehnică literară: „Dacă vrei să fii mulțumit, trebuie, mai întâi, să-i faci pe alții să se simtă mulțumiți.” (p.9)
N-am scris nimic despre Proust (ci despre trimiteri proustiene), dar Dumitru Barău, în primele pagini, care sunt ca un fel de prefață, scrie așa: „Regăsirea timpului pierdut devine pentru mine o plăcere aparte, un argument persuasiv și plin de melancolie.”
Sublinierea îi aparține și literatura sa devine… aproape un vis („Visez sau văd aievea raiul copilăriei mele, populat de singurii sfinți cunoscuți: mama și tata. Mă aud rostind: - Ce dor mi-a fost de voi!!!...”, p.11), dar nu un vis (literar) după reguli suprarealiste: la un moment de cotitură, urmat de o cădere simbolică sau nu în apele mării, ca într-un fel de botez, se meditează; de data aceasta este vocea personajului Ioan, nu a naratorului-scriitor care își aduce aminte de părinți: „Într-o clipă de rătăcire, cerul se deschise și avu senzația că viața lui de până acum a fost doar un vis, un vis tulburător. Temelia pe care se clădise viața lui până acum se prăbuși și nu mai era în stare să înțeleagă cine și de unde este, pe ce lume se află. Trecutul i se părea o nebuloasă, iar viitorul, care, puțin timp înainte, îi zâmbise ca lumina soarelui, dispăruse cu totul.” (pp.199-200) Quasi-cartezian, personajul spune prietenilor intelectuali, un profesor și un doctor (suntem în interbelic, există și simpatii legionare): „Așadar, eu sunt… ceea ce visez.” (p.44) Desigur, se poate visa și cu ochii deschiși. Același Ioan, aici aproape kantian: „Visez că îmi doresc să am ceva de făcut, să am ceva de sperat și, cel mai mult, să pot întâlni pe cineva pe care să-l iubesc, mai corect, s-o iubesc.”
Desigur, Ioan este un om aproape simplu, dar care poate gândi destul de abstract. Inteligența sa este peste medie, de altfel lucrează la CFR, avansează binișor ierarhic (șef de manevră CFR ș.a.m.d.), dar nu are studii superioare, o femeie îndrăgostită de el irațional, studentă, chiar îi reproșează, destul de elegant, totuși, că nu are „carte”!
Într-o anumită ordine de idei, ca să revenim la vis și vise, romanul acesta este un vis… (și literar), noii Adam și Eva, care se găsesc, - în ultimul sfert al cărții este doar povestea lor, incitantă, Maranda fiind la un pas să se călugărească -, visând împreună:
„Cu gândul la stele și la alte minuni pe care oamenii le întâlnesc pe pământ, Maranda și Ioan adormiră legănați de vise. Și visele erau multe și se amestecau între ele și cu alte vise, ale altor oameni, care și ei visau noaptea. Până dimineață, însă, cele mai multe piereau rătăcind pe tărâmul uitării. Întrebați dimineața ce au visat, cu greu își aminteau unele secvențe, de cele mai multe ori ciudate. Cel mai ciudat era când un om visa pe unul din oamenii apropiați, iar el, în aceeași noapte, în același timp, era în vis cu altcineva. Se pare că numai în vis omul poate căpăta atributul ubicuității, care este un dar divin, căci numai Dumnezeu poate fi peste tot în același timp.
În timpul viselor corpul omului rămâne pe pământ, dar sufletul său pierde legătura cu el și hălăduiește într-o altă lume, cu altă alcătuire, într-o altă dimensiune a existenței, încă necunoscută de om.” (pp.399-400) Dar, iată, bănuită, în care se poate vorbi și despre un argument… oniric al existenței lui Dumnezeu!
Cu toate acestea, avem de-a face cu un roman cât se poate de realist, onirismul fundamentat-fundamentalist lipsind! Și este aproape normal când se vrea să fie o carte a Adevărului, specificându-se aceasta de la prima pagină: dorindu-se „învierea” pământească, livrescă a părinților, s-a apelat la memorii: „Memoria lor și a mea - sunt cele două filtre care, ajutate de un povestitor sentimental, vor încerca să limpezească tumultul iubirilor comune, chiar cu riscul unor suprapuneri de ritm. Sub acest spectru, am început să lucrez la cartea de față, încercând, la fiecare pas, să decupez, din noianul de amintiri, picătura de adevăr aptă să credibilizeze povestea înaintașilor mei, pe care aveam s-o aștern pe hârtie.
După ce am început să scriu, amestecul de lumi care-mi traversau istorisirile mi-a dat de înțeles că realitatea devenise o ficțiune de care mă foloseam pentru a da, dorului de acum, expresia dragostei de atunci: matca naturii mele.”
Maestru al picăturii de adevăr, deloc chinezească, Dumitru Barău, depășind premisele teoretice, justificative, se dovedește a fi un bun povestitor, reînviind o lume, aceea interbelică, de la sat la Adjud, de la București la Istanbul, via Constanța (ca să fim corecți, trebuie să amintim și de stagiul militar de la Ismail, unde ajunge, în artilerie, comandant de tun!) ori Agapia… Maica Stareță de la Agapia îi binecuvântează pe eroi (aproape… un Tristan și o Isolda!) la un moment dat:
„- Izbăvește-i, Doamne, de păcat, iar adevărul să-și reverse asupra vieții lor strălucirea și lumina credinței!”
La o întâlnire într-un club muncitoresc sau ceva în genul acesta, la București, unde se discută despre dreptate și adevăr, Ioan gândește că așa „o judecată dreaptă ar trebui să se sprijine numai pe adevăr, iar acesta poate fi înțeles numai dacă înainte ai trecut prin mai multe experiențe, chiar prin mai multe rătăciri”, conferențiarul spune „mințile omenești, în nesfârșita lor diversitate, fac ca niciun adevăr să se prezinte în același chip pentru doi oameni”, Ioan replică, tot în gând, „Uneori e și mai rău… Există unii care spun că adevărul ar fi pe undeva pe la mijloc. Cred că o mare nedreptate i se face judecății logice, încercând să ne împingă spre un fel de mediocritate care este incapabilă să creadă în forța invincibilă a adevărului”, profesorul trage o concluzie citând din Seneca: „Atunci când incertitudinile par să ne copleșească, e bine să ne supunem judecății timpului!... Este bine să luăm aminte la spusele filosofului Seneca: Adevărul este fiul timpului…”
Precum se vede, Adevărul și Timpul, quasi augustinian, sunt preocupări majore ale scriitorului, fiind coloane de bază în construcția Templului ridicat în onoarea înaintașilor!
