Gheorghe Felea, „Enciclopediile Dunării şi ale Galaţilor, un imperativ şi un reper“, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, 2022
Spirit enciclopedic, (dar) şi de o subtilitate demnă de un Pan, nu neapărat „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, ca să nu mai spunem şi de Caragiale cel Bătrân, cel care vedea şi simţea enorm şi monstruos, profesorul Gheorghe Felea realizează practic primul volum al unei Enciclopedii visate, dorite, promovate: cea a învăţământului gălăţean, mai mult sau mai puţin de la începuturi până astăzi. Din cadrul personalităţilor gălăţene, academicienii şi cadrele didactice „eminente”, dintre care unii au devenit „demnitari în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale”, deja ar avea „fişele” realizate. O colaborare cu Zanfir Ilie şi cu echipa sa, cu Corneliu Stoica, realizatorii unor dicţionare ale scriitorilor, publiciştilor şi artiştilor plastici, ar mai umple câteva fişiere necesare. Există parcă şi nişte dicţionare sau istorii ale unor politicieni importanţi, dintre care unul este al cercetătorului Săndel Dumitru. Laura Sava a realizat o istorie a Teatrului Naţional de Operă şi Operetă „Nae Leonard“, Maricica Sava şi Ilie Târâlă au realizat o istorie a boxului, se lucrează intens la o istorie a Universităţii „Dunărea de Jos“ (în 2024 se vor împlini 50 de ani de la înfiinţare, învăţământul superior fiind însă mai vechi), Universitatea „Danubius“ a început un proiect în ceea ce priveşte Dunărea, toate acestea arată că s-ar putea face o echipă lărgită care să contribuie la realizarea concretă a unei enciclopedii care să respecte toate regulile academice.
Este un proiect la care profesorul Gheorghe Felea, poate cel mai în măsură să-l coordoneze, meditează „de peste două decenii”, după cum mărturiseşte în textul aproape final al cărţii pe care o prezentăm astăzi (mai există şi un „Epilog”!), un text intitulat „Enciclopedismul gălăţean între neputinţa de a se naşte şi ispita de a exista”, unde se începe de fapt istoria… încercării finalizării proiectului, de la un apel din anul 2021, care ar trebui, probabil, republicat în mai multe publicaţii cu un real impact, observându-se, cu luciditate, contextul fierbinte al războiului din vecinătate şi ceea ce înseamnă „asumarea responsabilităţii realizării unei Enciclopedii a Galaţilor”: „acceptarea riscului ca obiectivitatea şi justa măsură să fie percepute diferit fie de Scylla universului ştiinţific gălăţean, fie de Charibda comunităţii de la mila 80 a Dunării. Dificultatea constă tocmai în faptul că, deşi autorul se străduieşte să administreze doxă şi episteme irefutabile, rezultatele cercetării pot fi vulnerabilizate dacă respectul faţă de adevărul istoric impune renunţarea la unele clişee sau viziuni legitimate de istoriografia tradiţionalistă. De asemenea, deşi cercetarea nu aspiră să dea satisfacţie uneia dintre părţi sau să impună concluzii preconcepute într-un subiect cu aspecte uneori controversate, este posibil să apară unele reacţii partizane sau excentrice.” (p.389)
Relatarea faptului concret a felului în care a fost receptat apelul se transformă în eseu, cu evident har literar, de filosofia culturii (unde au cuvânt de spus/citat Cioran, Mircea Eliade, Lucian Blaga, câteva pagini mai spre final şi Noica, Iorga), dar şi început de studiu ştiinţific, împărţindu-se reacţiile în cinci feluri de discurs: triumfalist, mândru, uneori insuficient susţinut de fapte; apoi discursul decepţiei, apoi cel al resemnării, apoi cel apocaliptic şi, în fine, cel al culpabilizării, „cu accente pamfletare şi trimiteri culpabilizatoare, conform căruia de eşecul nostru este totdeauna vinovat Celălalt”, filonul filosofic fiind evident şi aici: Infernul este Celălalt, via Sartre! Una dintre concluzii, fericite într-un fel: gălăţeanul este un român adevărat, suferind şi bucurându-se de mai toate calităţile ori defectele poporului! Concluzia (chiar) finală este de un clar optimism pedagogic: „Dacă Enciclopedia Galaţilor ar fi fiind să fie, nu ne mai rămâne decât să punem în practică expresia lui Plinius cel Bătrân, Nulla dies sine linea, adică, Nicio zi pierdută, Nicio zi fără eforturi susţinute, Nicio zi fără un program riguros, Nicio zi fără să adăugăm valoare la ziua de ieri, pentru finalizarea acestui megaproiect. Astfel, vom fi fericiţi că Enciclopedia Galaţilor se naşte, că nu va rămâne doar o ispită. Aşadar, deja ea a parcurs drumul de la noicianul N-A FOST SĂ FIE la gălăţeanul AR FI FIIND SĂ FIE!”
Înainte de a reveni la sumarul întreg, prefaţa semnată chiar de Gheorghe Felea (mai există prefaţa de dinainte de… prefaţă, semnată de Viorel Coman!) este tot un eseu deosebit de seducător care te convinge (dacă aveai dubii) de necesitatea… polimatului gălăţean, polimaţii fiind ”persoane interesate de învăţarea şi stăpânirea a cât mai multor domenii, altfel spus, oameni cu pregătire enciclopedică.” (p.8) Şi mai exact, dacă s-ar putea, unirea polimatului cu polihistorul! Relatând şi despre o carte care tratează subiectul, Gh. Felea identifică în acel volum al lui P. Burke un singur român printre cei celebri, precum Da Vinci, Pascal, Descartes, Leibniz, Jung, Huxley, Foucault: Zevedei Barbu! Comparându-l pe acest Barbu cu Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, I. H. Rădulescu, Al. Odobescu, Ion Ghica, Hasdeu, Eminescu, Iorga, Mircea Eliade, Gh. Felea observă că toţi aceştia pot fi mult mai uşor consideraţi polimaţi, mai mult decât interesant fiind paragraful dedicat unei familii de polimaţi proveniţi din… Galaţi, familia Leonida, care a dăruit României zece savanţi dintre care cei mai celebri ar fi Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa, Gheorghe Leonida, sculptor în colectivul care a realizat celebra statuie a Mântuitorului din Rio de Janeiro (mai exact, chiar capul lui Iisus!) şi Dimitrie Leonida, creator al Muzeului Tehnic.
În această pledoarie pentru cultură, în ultimă instanţă, nu neapărat pentru enciclopedism de dragul enciclopedismului, nu se poate să nu se ajungă la un conflict cu neobarbarii care sunt alergici la cultură şi refuză faptele culturale: „refuză lectura sau o fac extrem de rar. În compensaţie, ei se dedau cu voluptate practicării celor şapte «păcate» ale civilizaţiei contemporane care, conform susţinerii lui Mahatma Gandhi, ne vor distruge: averea fără muncă, afacerile fără etică, politica fără principii, cunoaşterea fără caracter, ştiinţa fără omenie, plăcerea fără conştiinţă şi religia fără sacrificii.” (pp.15-16) Şi, degrabă, profesorul Gh. Felea, polimat sui generis, ajunge la o pledoarie pură pentru lectură, opusă spaimei pentru eficienţă, definiţia cyber-cetăţeanului fiind antologică.
Revenind, cum spuneam, la sumar, primul capitol este intitulat „Acasă” şi „îşi propune să dezvăluie denotaţiile gălăţene şi conotaţiile danubiene ale infailibilului acasă, univers magic, spaţiul aromelor ademenitoare şi al bunătăţilor culinare. Lumea copilăriei gălăţene are miros îmbătător de tei, de delicaţi şi nobili trandafiri, de gutui odihnindu-se pe dulap, de portocale pitite prin cămară, de mere învelite cu grijă în foaie de ziar, de cozonac rotofei şi rumen şi de prăjitură festivă.” (p.18) Proustian? Mai degrabă nu, deoarece se va trece la triade epistemologice: cea locativă (loc, locuinţă, locuire), cea spaţială (străzi, mahalale, conurbaţie), cea acvatică (portul, frontiera, drumul) şi cea geopolitică (falii, axe, panidei). Pe lângă cele anunţate la început, unde accentul cade pe istoria învăţământului.
Nouă, într-un fel, nu ne rămâne decât să alegem (sau nu) între Seneca, citat cu „Nu spera fără îndoială, nu te îndoi fără speranţă” şi însuşi Gh. Felea, autor inspirat, iată, de aforisme: „Atunci când lumea spune: «Renunţă!», speranţa îţi şopteşte: mai încearcă o dată!” Sau: „Dumnezeu aşază curcubee în nori, astfel încât fiecare dintre noi să poată zări posibilitatea izbânzii.”
