Muza Istoriei poate fi şi a Poeziei

Muza Istoriei poate fi şi a Poeziei
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Andrei Novac, „De mâine suntem pământ fierbinte”,

Antologie 2001-2021, cu ilustraţii de Flavia Lupu,

Ed. Paralela 45, Pitești, 2021

Ţinând cont că la o antologie mai nimic nu este lăsat la întâmplare, strofa din Rimbaud aleasă ca motto al întregii cărţi poate sugera îndeajuns de mult și despre o anume artă poetică, în care o anume tradiţie este respectată, asumată, amintită în semn de omagiu, libertatea poetului și a Poeziei este sugerată, există conștiinţa necesităţii luptei pentru, măcar pentru acest sentiment, Clipa (prezentului: „toate sunt la timpul prezent,/ toate sunt la trecut” - p.212, „păcatele, toate câte au fost,”) trebuie să fie și a visării, dar, în ansamblu, după lecturi și adăstări meditative asupra substanţei, cititorul poate accepta că există luciditatea acceptării unui raport aproape mistic între datorie (nu numai faţă de Muză/ muze) și libertatea deja amintită:

„Umblam cu pumnii-n buzunarele crăpate/ Și chiar paltonul îmi părea că-i ideal;/ Mergeam sub ceruri, Muză, și-ţi eram vasal;/ Ce de mai dragosti am visat, ce minunate!” - Rimbaud, „Boema mea”.

Andrei Novac, rimbaudian? Revoltat, polemic, boem? Cu o anumită măsură, a decenţei lucide, cu siguranţă: „sunt într-un război continuu,/ mă sprijin de spaţiul unei lumi/ care stă să se scufunde…/ mă arunc/ în trânte interminabile cu universul,/ ne rotim printr-o lume/ care nu știe exact/ ce vrea de la noi.” (p.158, „descriere”), contemporan cu… Greta Thunberg, Bianca Lorena Tirsin sau Andrea Meza, nu uită nici de probabil eterna teorie a relativităţii, jucându-se cu timpul: „un timp al tău nu există,/(...)/ nu ai aparţinut niciodată/ acestui prezent,/ a fost pentru tine/ ceva îndepărtat.”, p.211, totuși, „timpul nostru trăit cu gura până la urechi de o frumuseţe răpitoare” (p.42, „întoarcere”); „în lumea de azi/ nu ai voie să te revolţi,/ ai voie doar să uiţi/ pentru mai mult echilibru,/ poţi doar să visezi”, dar nu mereu, ci doar „în dimineţile/ în care pielea ta doarme/ peste așternuturile colorate” (pp.201-202, poemul „a”)...

Așadar, Relativitatea (ca muză) este… clară, dar aceasta nu presupune numai dezechilibru: „toate sunt foarte alunecoase,/ tremură în faţa trecutului,/ tu treci nostalgia către altă oră,/ gândurile sunt lătrate/ de câini sălbatici,/ tot ce este crud/ are culoarea verde,/ migrările ochilor spre echilibru/ sunt mai dese,/ fără să lase urme,/ fără să aibă sens.” - 215, „ultimele nostalgii”, Absurdul este un super-erou literar care poate fi abordat în fel și chip!

Între lirica de idei și trăirea organică, aproape carnală, ca să nu spun întrupată a Poeziei, muza Istoriei își revendică Adevărul Metaforei-ca-viaţă-reală în mod surprinzător (sau nu numai), ceea ce s-a întâmplat (și) în memorabilul volum al lui Andrei Novac din 2018, „Prin închisori și prin libertate”: „așa suntem făcuţi,/ doar din oasele unei lumi în mișcare și carne,/(...)/ ne luptăm permanent pentru dreptate,/(...)/ nimic nu se termină,/ totul începe iarăși/ după gratii există libertate, din ce în ce/ mai multă libertate/ nu uiţi niciodată,/ te cauţi în permanenţă/ ca o mână care are timp să-și numere/ pe degete pământul, asta/ cu tot cu femeile frumoase care îl calcă/ de dimineaţa până seara// aici au murit oameni pentru libertate,/ aici au fost închise toate păsările/ și tuturor copiilor li s-a pus mâna la gură/ cu toate astea, ei au fost liberi,/ au învăţat să meargă, să vorbească/ și să iubească pe întuneric// prin amintirea lor trecem de fiecare dată/ foarte grăbiţi,/ articulând fiecare pas, fiecare bătaie a inimii/ ca pe o luptă continuă,/ ca pe un destin// înainte de toate, suntem oameni, fugim prin zăpezi/ ca să albim fuga și toate câte vin după ea/ ca un sens care ne aparţine și care ne dă voie să/ rupem toate gratiile și toate gratiile care se înalţă// spre nimic.” (pp.239-240, „din nou prin închisori, din nou prin libertate”)...

Poemul de mai sus este exemplar pentru condiţia umană (actuală?), pentru omul care înţelege că nu mai poate spune doar adevărul simplu, este, dacă vreţi, ca (despre) unitatea în diversitate, tensiunea din „The Unification of Europe” de Zbigniew Preisner (muzica, dar și din versurile inspirate de Noul Testament), „Nimicul” din final nefiind al unui nihilism mascat din considerente diverse, Restul (ceea ce există dincolo și dincoace de Nimic) fiind… desigur, Altceva: „restul e libertate”, p.248: „există un sfârșit pentru toate,/ ceva după care cineva pune punct

inevitabil,/ acum mă văd cum stăteam pe pervazul din piatră/ al unei ferestre mari cu marginile colorate în alb// din acel loc m-am ferit de moarte, mi-am acoperit/ ochii cu amândouă palmele,/ am râs de câte ori timpul mi s-a părut mai blând cu mine,/ acum există limite pe care doar eu le construiesc/ ca pe un zid uriaș din care împart de mâncare/ tuturor.”

Alte două poeme, învecinate în carte, sunt exemplare pentru acest tip de Voce lirică (asumată): „o stradă cu sens unic” (p.246): „sunt blocat înaintea frigului care o să vină,/ eu cel care sunt cel mai liber om/ nu pot să mai vorbesc,/ am învăţat iarăși să plâng,/ pe lângă mine trec din ce în ce mai multe mașini,/ sunt colorate, au farurile aprinse,/ am început să visez,/ în imaginaţia mea se nasc/ toate tristeţile tale de care eu, doar eu sunt vinovat// o să se schimbe toate în jurul meu/ eu o să rămân cel mai liber om de pe pământ,/ înconjurat de zidurile unei închisori/ care pe mine nu mă poate opri să strig tare// și acum nu mai contează, eu sunt pentru mulţi depășit,/ părăsit de toţi, stau ţintuit într-o așteptare din care/ toate păsările zboară și toţi fluturii colorează/ lumea prin care, echilibrând marginile zilei de azi,/ noi am trecut.”

Și „prin închisoare” (p.247): „Acum Toţi/ Strigăm Libertate,/ Nu este nimic care să poată să ne oprească,/ Aici o să rămânem,/ Cu ochii acoperiţi,/ Cu mâinile întinse spre cer// știi, eu pot cuprinde toată libertatea/ de pe pământ/ doar în braţele mele// apoi toate frământările se transformă/ într-o tăcere absolută și din ce în ce mai clară,/ ca un câmp pe care lumina se așază/ acum.”

Penultimul poem al antologiei se intitulează „cu mâinile pe libertate”, finalul acestuia fiind… optimist: „e semn că libertatea nu a murit”! (p.274)

Aluzia la Zbigniew Preisner nu a fost, așadar, deloc întâmplătoare, compozitorul fiind cel care a semnat coloana sonoră la trilogia lui Kieslowski, - aici poate fi un fel de parte a... trilogiei lui Andrei Novac (din... viitor) -,

unde Libertatea a avut filmul său, „Bleu”!

La o primă lectură, Poezia lui Andrei Novac este și un fel de… Refuz, dar nu ca un Acuz al lui Zola, la postumanismul „propovăduit” (sau poate doar observat ca încercând să dărâme anumite statui) „acum”, la kitsch-ul pop care cade ușor în lipsă de decenţă elementară (de „mizerabilism” nici nu poate fi vorba sau gândul!), egală uneori cu o ipocrizie demnă de cauze mai bune…

„Libertatea lui Andrei Novac” este, în ultimă instanţă, una a Iubirii care îndeamnă să iubești și să faci ce vrei, Iubirea fiind frumuseţe, bunătate și, evident, viitor. Iubire însoţită de o tandreţe cu care sunt tratate și Duritatea și Cruzimea Istoriei (Existenţei, dacă vreţi), o tandreţe... lirică pe care o întâlnim rareori în această formulă: „și am ajuns aici./ avem ochii aproape plânși,/ mâinile sunt goale,/ căutăm toate spaţiile din sticlă/ în care lumina se răstoarnă/ avem un fel de a fi ciudat,/ stăm departe unul de altul/ să rămânem la fel// o să ne strângem în braţe,/ am ajuns aici,/ ne atingem degetele cu tandreţe,// între ele,/ un ecou al umbrelor.” (p.270, „destinaţie finală”, titlu și de film horror, dar care nu se asortează cu stilul poetului!)

Mai trebuie precizat, cu sigu­ranţă, apropo de istoria ediţiei, că prefaţa este semnată de Răzvan Voncu, că selecţia, redactarea și ordinea textelor au fost făcute de Mihók Tamás, cartea cuprinzând puţin peste 200 de texte, din care 20 sunt inedite, ilustraţiile fiind semnate de Flavia Lupu.

Citit 993 ori Ultima modificare Vineri, 16 Decembrie 2022 12:23

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.