Relativ recent, în cadrul salonului literar ”Axis libri”, care se desfășoară la Biblioteca Județeană ”V.A. Urechia”, a fost lansat, în prezența și cu lectura autorului, romanul „Greier de topaz”, a cărui parcurgere a inspirat (sau nu!) aceste rânduri:
Când finalizezi romanul de debut al lui Florin Spătaru, murmuri: scriitorul a compus o simfonie literară a greierilor care putem fi... cu toții! Închizi ochii: auzi cri-cri-cri-ul tuturor personajelor, cântându-și bucuriile de a fi, de a deveni, de a spera, de a suferi, da, bucuria de a suferi, divers, variat, din dragoste ori din boală, de dragul de a suferi, de a se risipi, chiar de a dori să scrii (și roman!)...
…„Eliza îi spuse lui Artur (nota a.g.s.: poate cele mai importante personaje, Artur fiind cu siguranță cel în jurul căruia se țese o pânză narativă în care sunt prinși… destui greieri!): cine ar vrea să scrie un roman așa ar trebui să o facă, să ia un glirarium așa cum aveau romanii pentru a îngrășa șoareci-alunari, adică un labirint de teracotă în care să lase cuvinte și fragmente. Pentru că ne risipim, aceasta e starea naturală, nu suntem obiecte intacte, suntem cioburi. Iar cioburile pot fi uneori lipite cu aur, așa cum o fac japonezii. Din toate fragmentele și din toată atenția diminuată din zilele noastre, ajungem la nopțile de vară. Suntem insignifianți ca niște cri-cri-uri de greieri. Iar Eliza își aminti de o cutie, un cub de sticlă pe care-l primise cadou de la o colegă chinezoaică: un greier care fusese aurit. Negru și auriu.” (pp.128-129)
În labirintul lui Florin Spătaru trebuie să descoperiți greierele de topaz! Poate același cu unul din greierii din blocul de pe Nerva Traian unde Artur era portar și făcea diverse comisioane pentru locatari, un greiere care se pierde, sare „printre ficușii de pe hol” (p.288), dacă nu cumva greierele este chiar autorul, înrudit cu cel din fabulele celebre cu furnica, un „greiere” în a cărui minte rezonează viața-cântecul a zeci de oameni-personaje, oarecum ca în cântecul celor de la Beatles, „A Day In The Life”, menționat la p.302, în altă ordine de idei, mai… plastică, având de-a face cu o picturalitate-artă fotografică (se fac destule fotografii în carte, avem pasionați de această artă, printre care Melania, vag gerontofilă, care se îndrăgostește de Artur, trecut de 80 de ani, și pentru că acesta semăna cu maestrul Henri Cartier-Bresson) situată între „grația lui Botticelli și plăcerile lui Caravaggio” (p.81), deși s-ar putea vorbi (deoarece se și scrie despre) și de Van Gogh ori Rothko, dar, desigur, arta romanului este mai importantă, aluzia supremă fiind „Satyriconul” lui Petroniu (și via filmul lui Fellini!), pe care Eliza (masterandă la limbi străine, pasionată și de etimologii… licențioase) îl consideră „romanul perfect” (p.212: „fragmentar, obscur pentru totdeauna pe alocuri și sculptat în timp”), „roman înainte de a exista romanele, perfecțiune imposibil de reprodus” (p.230), formă de roman (perfecțiune) la care aspiră și naratorul, Măria Sa, naratorul, Vocea sa, roman-(de)-sinucigaș, sinuciderea fiind unul dintre laitmotivele cărții, la urma urmelor și literatura poate fi o formă de sinucidere, treimea viață-literatură-sinucidere devenind destul de importantă...
Dar să nu credeți că este cumva un roman cu un anumit grad accentuat de morbiditate. În „meciul” dintre Thanatos și Eros, chiar dacă, așa cum spuneam, multe personaje se gândesc la sinucidere… Viața câștigă! Sau, dacă vreți, Misterul ei, tainele: Artur „dispare” în final, precum Villon sau Rimbaud, Artur, care fusese aviator, „poștaș, petshopar, plimbător de câini, paznic de peruși, detectiv, aplaudac, pehlivan, gearar, gipscartonar, mochetar, lăcătuș, comisionar, zarzavagiu, cazangiu, reglor, păpușar, arhivar, năsturar, frânghier, anticar”, era mare rebusar (și, repet, portar la momentul prezentului literar), lăsând trei grații (Bogdana, psiholog sau psihiatru, Melania și Eliza) să se întrebe asupra destinului său de octogenar, nu înainte de a-și ruga familia să le lase prietenelor „caietele” sale (transcrierile sale au un rol destul de important în economia textului, transcrieri după notițe ale mărturisirilor celor bolnavi, la cabinetul Bogdanei), scrisorile pentru Eliza, când aceasta va împlini 80 de ani (sic! - adică peste vreo jumate de secol!)...
Dacă Viața câștigă, atunci este și… Poezie, în capitolul 8, „Pata fucsia”, lui Emily Dickinson, Michaux, Baudelaire, Verlaine, dându-li-se ceea ce este a lor. Scrie o pictoriță, Luana, către un alt personaj masculin important, Dorinel:
„…nu poți înțelege complet poezia sau pictura dacă nu te-ai trezit în c...l gol ca Adam. Trebuie să fie și o mare pe aproape și să fugi printre valuri. Botezat instantaneu, urmărești spuma valurilor luptându-se cu hainele, te gândești speriat că vei rămâne gol pentru totdeauna…(...) Ne hotărâsem să luăm cu noi toate volumele de poezie și de pictură în rucsacuri și am cărat ca doi măgăruși cuvintele de piatră. Am luat trenul și ne uitam unul la celălalt în vagonul plin. Citeai ceva ce nu-ți plăcea, vedeam după cum îți încruntai sprâncenele. La geamul de pe hol ai început să rupi câte o filă și să botezi fiecare zarzăr ce plesnea catolic trenul. Cu unele pagini te-am învățat să faci avioane care să zboare mult, să-și fete rimele prin cine știe ce baltă, sub cine știe ce oac de broască fără jenă. (...) Baudelaire se citește cel mai bine pe piele. Și așa nu foloseam acel ruj fucsia, așa că-mi ajunge pentru catrenul meu preferat. Te gâdilă, știu, dar cuvintele trebuie să se împerecheze cu cutele de pe spatele tău modiglianic. Urmează Verlaine care trebuie să fie scris pe burta ta…” (pp.83-86)
Labirintic, caleidoscopic, ambițios, romanul lui Florin Spătaru nu poate dezamăgi un cunoscător, un degustător de greieri ori de șoareci alunari, un joycean sau, după cum observa Doina Ruști în prefața intitulată „Sex și texte”, un célinean! Este ceva și din Boris Vian, Parisul concurează cu Bucureștiul, la un moment dat, trebuie să ne gândim și la enciclopedism, „cexina catapuxina”, poate și la Laurence Sterne…
Bref, trebuie să fiți pregătiți „să înfruntați” un super… greiere!
Și încă nu am spus nimic despre porumbei, Jane Birkin, La Femme și alte referințe muzicale, Alioșa și Aiko, Genji și Oni, o roboțică ce dorește „să fie” Sylvia Plath, despre „universul de credință al scriitorului”, iubitele lui Dorinel (din Franța, America, Italia…), viziunile unui pescăruș sau ale unui câine, scenele „demne” de „Portocala mecanică” ș.a.m.d. până la o zeiță verde, regina otrăvurilor, raiul oricărui greiere de topaz… Topaz: „De mii de ani, simpla menționare a topazului ducea cu gândul la opulență și lux, influență, generozitate, vibrație și forță.”
