Ionel Bușe, "Femei de iasomie", Ed. Litera, București, 2022
Poate surprinzător, pentru unii, poate și pentru scriitor, finalul fermecătorului roman de debut m-a dus cu gândul la „Procesul” lui Kafka (Ionel Bușe, un posibil Kafka balcanico-oltean?), dar și la „Homo faber” al lui Max Frisch (cu încărcătura aceea teribilă a „blestemului zeilor” - poate nu întâmplător începe să fie pasionat personajul lui Bușe, Orlando Bran, mai deloc Furioso, spre sfârșit, de literatura veche greacă, beletristică sau filosofie, cu tot ceea ce înseamnă un anume sentiment al tragicului)... Desigur, voi încerca să nu deconspir prea multe din acel final, în care Eriniile (concret, niște femei ca „niște menade”) se dezlănțuie și ceea ce părea a fi pasul spre un happy end, atât cât se poate, omenește vorbind, se preschimbă în altceva, în umbra marelui zeu Pan, principiul feminin fiind, evident, vă dați seama și după titlul cărții, oarecum, co-părtaș la primordialitatea totalității… apriorice, ca să cădem în ispita unei pseudo-hermeneutici filosofice (nu este cazul, literatura este învingătoare în disputa cu istoria și filosofia, dacă este să trimitem cu gândul și către „Arta romanului” lui Kundera, din multe puncte de vedere probabil Ionel Bușe fiind cel mai kunderiano-pascalobrucknerian dintre… completați domniile voastre!), fiind destul de multe referințe la Nietzsche, Camus, Sartre, Platon, Plotin (p.299), Cioran (la p.330: „Dar când n-are dreptate Cioran?”) ș.a.
Pe rând: Orlando nu este „tratat” kafkian. Adică nu se trezește floare de iasomie într-o bună dimineață, ori preschimbat într-o mască de Halloween (cu chipul lui Trump, Putin sau Xi - este o aluzie la un episod destul de important din carte când, în timpul unei petreceri… de pandemie, nu se pierde prilejul de a se trece în revistă situația… geo-politică), nu este acuzat direct sau indirect de nimic; dar voința de putere a… scriitorului îi schițează un sfârșit în care pumnalul din „Procesul” este altceva, semnând o altfel de sentință, legată de slăbiciunile pentru eternul feminin ale personajului masculin.
Din romanul lui Frisch este un fragment spre final: „Dispoziții în caz de deces: toate dovezile despre mine - rapoarte, scrisori, legitimații - să fie distruse. Nimic nu corespunde. A fi în viață, a fi în lumină. A mâna undeva măgarul (ca deunăzi bătrânul din Corint), asta-i menirea noastră! Mai ales a înfrunta lumina, bucuria (ca fetița noastră, când cânta); știind că te stingi în această lumină deasupra grozamei, deasupra asfaltului și mării, a ține piept timpului, adică a găsi eternitatea în clipă. A fi etern înseamnă a fi fost.”
Un fragment ales pentru că personajul lui Ionel Bușe, Orlando, „înfruntă” și el lumina și bucuria (este o carte în care i se dă luminii ceea ce este al ei, luminii parfumurilor, nu chiar precum în „Parfumul” lui Süskind) și chiar pare să găsească… eternitatea în Clipă și într-un Nume! Dorințele și Iubirea fiind ingrediente speciale într-o carte care poate fi și ca un ceai de iasomie (și nu numai), cu tăriile sale, propunându-ni-se un Casanova intelectual(izat), care înfruntă și teribilele vremuri ale „ciumei chinezești”...
Farmecul cărții este pur și simplu… alchimic!
Celălalt personaj masculin principal, Emanuel Pirandeli (Manoli), „rătăcit” în labirintul propriilor amintiri (încercat și de Alzheimer!) exclamă la un moment dat, când firile și firele intrigii sunt abia schițate: „…Și când te gândești că ni se spune că totul e chimie! Pentru noi, oamenii, trebuie să fie, cel puțin, alchimie…” (p.42)
Ionel Bușe este cel puțin un alchimist al prozei, dacă nu chiar și un magician (literar precum Fowles sau magicianul acestuia! Ca pildă, un personaj declară că nu este… ceea ce pare a fi, după… nume!), jucându-se serios și de-a fantasticul (nu întâmplător se bate apropo în text și la Mircea Eliade!), specializarea în filosofia imaginarului ușurându-i „misiunea” de a debuta cu un roman de referință, din anumite puncte de vedere… Există o fenomenologie (literară) a Crepusculului etern-uman, dar și noua-veche dezordine amoroasă a Kankaniei (varianta n - românească a Kakaniei lui Musil; o aveți de descoperit!) nu este deloc neglijată: aproape ca în filmele lui Almodovar, intrigile amoroase sunt colorate...
În aproape altă ordine de idei, Ionel Bușe reușește să fie un romancier… pur-clasic, refuzând moartea romanului despre care amintea și Milan Kundera în „Arta romanului”: „Romancierul nu e nici istoric, nici profet: el este un explorator al existenței” (scrie în ”Kundera”, p.59). Dar aceasta nu înseamnă că nu este atent la istorie (pandemia în acest caz).
Totuși, femeile și Tinerețea (cu triada Iubire - Adevăr - Nebunie) sunt… Dumnezeul acestei cărți (ai unei menționate deja dezordini amoroase - plecând de la cartea lui Bruckner și Finkielkraut; dar o dezordine à la légère, ca la porțile Orientului, unde nu scrie „Lăsați orice speranță…”, Dante fiind și el menționat, și într-un fragment cu un alt fel de Mic Prinț, memorabil și el - pp.338-339, ci „Când toate au dreptate, n-are niciuna”), amantele lui Orlando (în roluri episodice, dar marcante, precum învățătoarea Marina, de la țară, înnebunită de o pauză de șase luni de amor, din pricina pandemiei) fiind însă eclipsate în economia lucrării de un careu de ași/ ase (sic!): Ligia, Zenobia, Victoria (Ligia pentru Manoli, pentru acesta, asemănarea dintre Ligia și Victoria fiind cu totul bulversantă, ținând cont de boala lui!) și adoptata Maia, un fel de Lolita, toate patru din aceeași familie, patru generații ale familiei Manu, Victoria rămânând chiar însărcinată (cu Orlando!)...
„Tinerețea”, ca în filmul lui Sorrentino (sunt destule filme amintite, acesta arătându-l pe Ionel Bușe ca pe un posibil cinefil), menționat și el (cu scena în care personajul interpretat de Mădălina Ghenea intră gol în piscina care are deja doi bătrânei - Michael Caine și Harvey Keitel, unde unul dintre bărbați întreabă cine este cea care coboară și celălalt răspunde: Dumnezeu!), tot este invocată, media de vârstă a personajelor importante înclinând spre… ultima tinerețe, unele personaje murind, însă, de bătrânețe! Este invocată ca Zeu sau zeiță, dar oarecum în relație cu Înțelepciunea și Experiența, o „aventură” de o noapte (pardon, seară!) și un pic dovedind cât de important este raportul dintre… endorfine și… transcendență (fie vorba între noi, și când este vorba de construcția unui roman… alchimic!):
„Erosul carnal se aprindea și se stingea într-un foc care-i conținea pur și simplu pe amândoi. Fizic și metafizic se contopiseră. Fiecare pleca, astfel, împărtășit cu ceva din materia vie a celuilalt. Ea, cu dragostea și afecțiunea lui Orlando, care o dorise ca femeie tânără, arătându-i lucrul acesta cu delicatețe, iar el, cu reveria unei vârste care se întorsese la tinerețe. Într-un fel, el îi arătase, fără să știe, modelul bărbatului pe care tânăra trebuie să-l aștepte. În ceea ce-l privește, avusese revelația femeii în sine: tânără, iubitoare și maternă. Mai mult de jumătate din viața sa sexualizată nu știuse ce să caute cu adevărat la o femeie. (...) Pe cât de bogat fusese în aventuri erotice, pe atât de sărac în a descoperi Femeia. ” (pp.157-158)
Androginia este abordată și din perspectiva… transsexualității, dar vă lăsăm să descoperiți singuri!
Oarecum, Orlando (care ne apare și ca… Figaro, în imaginarul altcuiva!) o va păți precum personajul principal din filmul „American beauty”, în momentul Iluminării trăgându-se o linie pentru un rezultat al adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii fanteziei (și reveriei) cu realitatea.
