Daniel Mendelsohn, „Trei inele. O poveste despre exil, naraţiune şi destin”, Ed. Polirom, 2022
Daniel Mendelsohn (n. 1960), eseist şi critic literar american, a urmat studii de limbi şi literaturi clasice la University of Virginia şi Princeton University. Publică în mod regulat eseuri, cronici literare şi articole în The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre cărţile publicate amintim: The Elusive Embrace: Desire and the Riddle of Identity (1999), Gender and the City in Euripides’ Political Plays (2002), Waiting for the Barbarians: Essays from the Classics to Pop Culture (2012), Ecstasy and Terror: From the Greeks to Game of Thrones (2019). La Editura Polirom, de acelaşi autor au apărut O odisee. Un tată, un fiu şi o epopee (2019) şi Cei dispăruţi. În căutarea a şase dintre cei şase milioane (2021).
*
Pe coperta a IV-a, apare următorul text, nesemnat: „Carte de memorialistică, biografie şi, totodată, un erudit exerciţiu de istorie şi critică literară, Trei inele spune poveştile a trei scriitori exilaţi care, analizând opere clasice ale literaturii, au creat la rândul lor capodopere: Erich Auerbach, filologul evreu refugiat din Germania lui Hitler la Istanbul, unde şi-a scris principalul studiu asupra literaturii occidentale, Mimesis, François Fénelon, arhiepiscopul francez din secolul al XVII-lea, care a fost repudiat din cauza Peripeţiilor lui Telemah, o ingenioasă continuare a Odiseei şi cea mai citită carte în Europa timp de o sută de ani, şi W.G. Sebald, romancierul german autoexilat în Anglia ale cărui naraţiuni sinuoase explorează temele odiseice ale dislocării, nostalgiei şi despărţirii de casă. Acestor trei istorii li se adaugă povestea celor două cărţi scrise de Daniel Mendelsohn despre saga familiei sale marcate de Holocaust şi de aceeaşi Odisee. O carte despre exil şi destin ca temă literară, despre felul cum experienţa personală a exilului se transformă în poveste, într-o naraţiune exemplară.”
Ca orice text de acest gen, dorește să spună totul, fără a detalia prea mult.
Poate cei trei scriitori menționați mai sus sunt oarecum „principali”, dar, ca să fim mai clari, este vorba despre un roman-eseu, experiment, ideile sunt personaje principale, pe lângă anumiți scriitori ori cărturari, precum Marcel Proust, Racine, Goethe, frații Laonicos și Demetrios Chalcondylas, Yusuf Kamil Pașa, traducătorul în turcă al Peripeţiilor lui Telemah (poate cel mai cunoscut roman al secolului al XVIII-lea, în acel secol, deși s-ar putea ca Robinson Crusoe să fie cel mai puternic concurent!, dar după Daniel Mendelsohn, ar fi primul cel al lui Fénelon, François de Salignac de La Mothe-Fénelon, ca să fim foarte exacți) ș.a.m.d. până la un personaj cât se poate de… personaj, Odiseu al lui Homer. Deși nici pe Calipso nu aș uita-o!!! La modul general, imigranții, refugiații, „străinii” (cartea începe așa: „Un străin ajunge într-un oraș necunoscut, după o lungă călătorie. E departe de familie de ceva timp; undeva are o soție, poate și un copil. Călătoria a fost plină de peripeții, iar străinul e obosit.”, p.11) sunt și ele personaje principale alături de ideile de Istorie, Trecut, Destin, Stil, Cultură și Civilizație, Limbaj și Narațiune, Cunoaștere și Inerție, Digresiune versus/și… iarăși Narațiune, Ființă, Orient și Occident.
Dacă tot se vorbește și despre moartea romanului (în zilele noastre), via Winfried Georg Sebald, se tratează și „tema eșecului narațiunii” (raportat la Absolut), ca și imposibilitatea reală de a recupera trecutul (pp.144-145). Prin literatură sau istorie, sau și-și, machetele constituind un laitmotiv deosebit de interesant, specific condiției umane, conform căruia ar exista „încrederea în capacitatea noastră de a recrea și recunoașterea faptului că originalul s-a pierdut…” (pp.14-15). Sau s-a rătăcit. Un personaj secundar, de pildă, se străduiește să facă macheta Templului lui Solomon (sau cel de-al doilea? A se verifica!), atât de neuitat descris de Cărtărescu în „Theodoros”!
Interesantă următoarea observație: „De aceea realitatea istorică pe care macheta unei clădiri vechi ar trebui să o sugereze este mai mult decât pur și simplu de natură materială; cu siguranță că o astfel de machetă e menită să surprindă (într-un fel) și sufletul, și aspectul unei clădiri…” (p.17)
De aici până la a se ajunge a se sugera că un roman este sau ar trebui să fie ca un templu sau ca macheta unui templu nu mai este mult (decât aproape o carte întreagă!), un pseudo-rezumat al „cărții” (altfel de Carte a cărților!) fiind cât se poate de înșelător, „începând cu prădarea unei mari cetăți anatoliene în urmă cu 32 de secole, ajungând apoi 400 de ani mai târziu, când poveștile despre urmările acelui cataclism încep să se coaguleze într-un poem de amploare, un poem atât de măreț, încât e copiat încă multe secole după aceea, până când, după ce o altă mare cetate anatoliană este prădată, copiștii se împrăștie spre vest, iar poemul pe care îl tot copiază cu atâta asiduitate începe o viață nouă într-o altă țară; atât de măreț, încât, după alte 200 de ani, după prădarea cetății și dispersarea copiștilor, îl inspiră pe un preot blând și înțelept, al unei religii de neimaginat pentru Homer, să adapteze și să extindă poemul de dragul unui copil, un principe al cărui cel mai bun sine posibil această nouă carte este menită să îl reflecte, deși cartea principelui va fi citită cu timpul de multe, multe sute de mii de oameni de rând, în locuri îndepărtate, de neînchipuit pentru blândul preot pe când trudea la cartea lui, unul dintre aceste locuri fiind Istanbulul, Orașul, „casa” unui turc sensibil și subtil care, la două secole după ce preotul moare în exil, ia cartea despre poemul ce vorbește de prădarea cetății din urmă cu o sută de generații și din cartea asta construiește o casă care, în timpul unui alt mare cataclism, devine un sanctuar pentru literatură și, într-un final, casă pentru străinul nostru.”
Străin care ar fi Erich Auerbach, evreu german, refugiat în Istanbul în anul 1936, după ce trece prin Berlin, Munchen, Viena, Budapesta, București, cel care va fi recunoscut drept părintele literaturii comparate, care își va scrie pe malurile Mării Marmara opera capitală, „un imn închinat civilizației continentului de pe care tocmai s-a refugiat. Titlul ei este Mimesis: Reprezentarea realităţii în literatura occidentală...
Se observă, totuși, că „inelele” (ați observat mai sus cum se trece de la unul la altul, de la războiul Troiei, prin Homer, cu Iliada-Odiseea sa, la cele două căderi ale Constantinopolului, apoi la Fénelon, apoi la vizirul turc Kamil Pașa ș.a.m.d.) sunt mai multe (și se pleacă, într-un fel, de la o tehnică literară, folosită și de Homer, „compoziția inelară”, observată, de pildă, de un Van Otterlo!, p.25), și altfel decât cele ale lui Tolkien…
Bref, în ultimă instanță, inelele duc până la Daniel Mendelsohn, Holocaustul, contribuind, din nefericire, la călirea acestora, fiind vorba despre o carte și „despre legătura profundă dintre lucruri care, cel puțin pentru un optimist, este detectabilă uneori și în istorie, și în literatură.” (p.117) Mendelsohn descoperind, de pildă, legătura dintre un personaj al lui Proust și autorul Peripeţiilor lui Telemah.
Între digresiune și narațiune (istorică), între „stilul homeric” și „stilul biblic”, „romanul ne-roman” „Trei inele” este o pledoarie pentru „convingerea lui
Auerbach potrivit căreia filologia, scoaterea treptată la suprafață a relației unei literaturi cu momentul istoric care a produs-o, deține totuși secretul celui mai grandios dintre toate planurile: die gemeinsame Verbindung der Kulturen, care va să zică ceea ce leagă toate culturile.” A. G. Secară
