Sterian Vicol, "Corabia lui Sterian", Ed. Timpul, Iași, 2022. CONSEMNĂRI
Cel de-al cincilea volum din seria „Memoria lui Femios” se constituie, din perspectiva cronologiei întâmplărilor, faptelor și pierderilor istorice, și ca un omagiu adus regretatului Dumitru Radu Popescu, care a trecut la cele veșnice după apariția cărții, la început de 2023. Aceasta deoarece coloana vertebrală a cărții, poemul care dă și titlul, este dedicat lui D.R. Popescu. Este un poem cu adevărat exemplar, dacă vreți, prin ceea ce și-a propus, să fie, păstrând proporțiile (luciditatea poetului Sterian Vicol este de invidiat, deși pare să se mai lupte și cu mori de vânt reale, dar și inventate!), „Luceafărul” operei sale: mă refer și la dimensiuni, aproape 80 de strofe, dar și la forma fixă, destul de rar asumată, de-a lungul timpului, de poetul care anul acesta, prin luna mai, va împlini 80 de ani!
Desigur, nu avem un Hyperion, nici fantastica poveste de dragoste din capodopera lui Mihai Eminescu, deși există niște potențiale Cătăline, dar nu se insistă, existând și o metafizică neaoșă, fiind o combinație de nostalgie homerică, trăire creștinească, regăsiri blagiene (spațiul mioritic este de descoperit și în Vechiul Covurlui), asimilări ale modelelor și idolilor Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, același Eminescu ș.a.: „Dis-de-dimineață ca un Ulise de demult,/ urc pe catarg și măcar pentru o oră,/ trupu-mi ascultă cornul etern și ocult/ al fetelor-sirene dănțuind într-o horă!” (p.14)
Anulând timpurile, eternul copil Sterian, revenind pe „pământ”, evocă: „O, unde-i pușca tatei cu două cocoașe,/ ascunsă vremelnic într-o scorbură de agud…”; „O, satul meu, cel tăiat în două ca o pâine,/ de drumul care-l trage zilnic în câmpie,/ poartă zâmbetul plecărilor…”; „Funiile împletite demult de moș Frânghieru,/ abia cum au devenit odgoane pentru ancorarea de un țărm care va fi, nu pentru/ sfoara cu care s-a spânzurat nea Sabin…”; „Ei, ’racă lume, zicea mama, lume săracă,/ ce dacă viața și moartea‐s surori, ce dacă/ ne pomenim c‐o ceață pe care n‐am dori‐o,/ n‐aveam dreptul să spunem lumii, adio!...?// Trist ca o mare fără corăbii, satul,/ susținând dealul de cretă cu fântâni,/ mai poartă încă, de‐a lungul și de‐a latul,/ zumzetul caselor strigând după stăpâni.”, ultima strofă aleasă aici pentru exemplificare fiind un semnal de alarmă, dar și un omagiu adus, iată, unei lumi care tinde să se piardă, mică și duioasă Atlantidă…
Ca într-un roman magic sud-american, în acea lume a Uscatului mioritic, între deal și vale, în plin „câmp” de grâne, se ivește Corabia, ca simbol al Existenței, Devenirii, Supraviețuirii (lui Noe), corabie-mănăstire (așa începe cartea: „Putea fi în grădina mea o mânăstire,/ cu prag de nuntă și sunet de psaltire,/ dar mai putea fi, și este, loc de‐o Corabie/ cu năieri dezgropați din luciul de sabie!”), pe care noul-vechi meșter Manole o visează (literar), corabia-ca-o-soră, poate ca o iubită ideală, Ideal, Vehicul către stele, către noi și noi lumi, către mântuire!
Precum se vede mai jos, hermeneutica dorinței de a zbura capătă noi valori: „Corabia va naviga mereu peste nori, fără sfârșit,/ vegheată și de Selena și ea în căutarea/ iubitului frumos și etern tânăr, Endy(mion),/ zeul grec, cel care ține baierele cerului...//(...) (Zborul cel fără sfârșit, încă ne‐nceput,/ fiindcă nu mi‐e beată Corabia năucă,/ ea poate preschimba întru necunoscut/ însăși muzica stelelor dacă apucă!)” (p.21)
Legenda/ legendele este/sunt reinventată/e: „Oglinda dinspre satul Corbul Vechi,/ a ascuns, se spune, pe când treceau căruțe,/ pe poduri umblătoare, oale mari de lut/ pline cu bulgări de aur –// Aurul, spun bătrânii, l‐ar fi ascuns unul Ulise/ când s‐a întors cu pânzarul lui pe Siret/ venind de pe mare, pe Dunăre, la iernat,/ pân’la Penelopa fiind drum de‐o săgeată.” (p.19)
În economia cărții, „Corabia…” ocupă un spațiu relativ mic, mai existând patru părți („Oracolul din Râpa Zbancului”, „Pot liber s-alerg pe linia ferată”, „Drumul de-acasă”, „Strofe de-acasă”), în fiecare revenind firele care leagă Scrierea lui Sterian Vicol de scrierile sau motivele și temele de găsit și în „Corabia…”, dar și în opera sa, de la începuturi sau din ultimul timp, dar și de prietenii (cărora le dedică versuri, poeme, gânduri, uneori in memoriam) Mihai Cimpoi, Ana Blandiana, Lucia Ovezea, Lina și Theodor Codreanu, Maria Mănucă, Eugen Uricaru, Rodica Iacomi Tighici, Săndel Stamate, Daniela și Constantin Gumann, Nichita Stănescu, George Coca, Marcel Miron, Florin Buciuleac, Nelu Stamate, Pasolini, Esenin, subsemnatul, frați, surori, copii, soție, părinți, nepoată…
Aproape într-o altă ordine de idei, Sterian Vicol leagă sau mai bine spus unește spațiul mioritic cu cel al Helladei, aproape incredibil, într-o demonstrație lirică ce-l înfrățește cu Odysseas Elytis sau Kavafis: „Cine dintre noi o fi fost Ulise/ poate mi s-a părut, poate marea-i o floare/ Myosotis pe numele ei, ca-ntr-un vis/ prelungit în corabia ce vrut-a să zboare!” (p.74)
Dedal și Icar în același timp, poetul se înarmează bine pentru această „aventură” a spiritului. Partea a doua începe cu un motto din Pasolini: „Străine, să nu ai frică de dulcele meu zbor peste plai, eu sunt un duh al iubirii care de departe, în satul său revine; Entuziast, fără aripi, zburând pe undeva, între cer şi pământ.”
Poemul „Visul din copilărie”, dedicat lui… Pasolini, este exemplar pentru această temă a zborului, altă dimensiune, de fapt, a cărții: „…În copilărie visam că pluteam peste grădină,/ arborii se legănau cu şerpi şi privighetori,/ mă rătăceam până târziu şi uneori/ mă trezeam în coliba păzită de‐o albină.../ Acum, visez că alerg pe‐o cărare în nori,/ printre măşti şi negre, şi albe, pe care/ în copilărie le vopseam cu boz, fiecare ‐// Ori cu poama câinelui, o mască‐n devenire!/ Mâine, poate, tot eu, purtând masca de ieri,/ voi visa, oare, că zborul mi‐a fost frânt?/ O, dar copilăria rămâne visul cel sfânt/ cu toate zborurile ducând nicăieri...// Când privesc astăzi, din clopotniţă, satul/ peste care copil vânam stol de rândunele,/ aripile de‐atunci sunt ca pietrele de grele…”
Recunoscut și ca un maestru al poemelor erotice, poate încă surprinde, nu numai prin poem(e) în sine, ca în „Târziu” („Când se pierde în lanul de grâu/ femeia c‐o bluză uşoară, de vară,/ adio, n‐o mai vezi cum, bunăoară,/ nu vezi păstrăvul în unda de râu ‐// Dar când iese goală din lanul culcat,/ spinarea ei e neagră de‐atâta pământ,/ pe deget doar inelele strălucind mai sunt/ ca nişte gloanţe semănate pe hat…”), dar și printr-o provocare de final, în „Strofe nocturne”: „Dacă voi vreţi să mă întrem,/ fugind dintre cărţi şi scrisori,/ unele rămase închise uneori,/ e voia mea, să intru sau nu într‐un harem...// Cu plete de smoală, vai, atâtea plete/ unduind pân' la genunchi, numai atunci,/ fetele, îmbrăţişând ciuturi de sete,/ se‐ntorc acasă, să dea sânul la prunci!” (p.121), invocarea haremului fiind o trimitere la promisiuni ale unei religii relativ mai noi, dar în stilul șugubăț al unui hâtru moldovean.
Așa cum observă Theodor Codreanu pe coperta a V-a, Sterian Vicol are capacitatea „de a vorbi în metafore vii”. Apelând și la elemente de basm și de poveste, arată că poemele sale pot fi (de) dincolo de viață și de moarte, adică și (de) dincolo de bine și de rău:
„La noi, Movila lui Traian e chiar/ portul stelar la care vin ielele, sirenele/ din marele fluviu şi cântă, cântă, ele, iele,/ de ameţesc pe toţi poeţii, visând.”
Bref, bardul Covurluiului Regal reușește un nou miracol, înviind Poezia care doar i-a zâmbit unui Dimitrie Cantemir…
