Paolo Cognetti, "Fericirea lupului", Ed. Polirom, Iași, 2022, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone
Dosarul de presă prezentat pe site-ul editurii este, cum se întâmplă deseori, destul de sec: „O superbă meditaţie despre natură, dragoste şi renaştere în Alpi.” (Publishers Weekly); „O poveste de dragoste emoţionantă.” (Financial Times); „Un imn splendid adus muntelui şi oamenilor săi.” (Le Monde); „Fericirea este reală doar dacă o împarţi cu alţii. Prin cărţile sale, Paolo Cognetti a găsit o modalitate de-a o împărtăşi cu mulţi oameni.” (Süddeutsche Zeitung); „Un roman de dragoste - dragoste pentru natură, dragoste pentru oameni, dragoste pur şi simplu - care înalţă sufletul şi inima.” (Les Echos).
Se intră în câteva detalii pe clapeta copertei 2: „După succesul mondial al romanului «Cei opt munţi» (dar și după subtilul eseu care poate fi considerat un roman-documentar, «Fără să ajungi vreodată în vârf», la care vom reveni pe această pagină cât de curând), Paolo Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de munte pentru a ne oferi un roman de dragoste uluitor, o adevărată odă închinată muntelui, deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie unde. El are patruzeci de ani, ea - douăzeci şi şapte. Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el este în căutarea fericirii.”
Stilistic, am putea spune că Paolo Cognetti reușește să se detașeze de… literatură, făcând literatură fără a face literatură, oarecum precum fac dragoste personajele principale ori precum un alpinist cucerește un vârf (im)posibil de cucerit!
Desigur, nu întâmplător, Fausto Dalmasso, personajul masculin principal, este un scriitor care și-a pierdut oarecum credința în arta cuvintelor, renunțând să mai publice, cel puțin deocamdată, dedicându-se unei meserii (aparent) mai folositoare, aceea a bucătăritului, alegând, în căutarea autenticității trăirilor, cartea… într-un singur exemplar, un fel de replică la rândurile rămase de la Hokusai, un dar replică la cadoul primit de la Silvia, un album Hokusai, cu reprezentările Muntelui Fuji, 36 la număr, el dăruindu-i „cartea” undeva la 3.000 de metri altitudine:
„Fausto a deschis rucsacul și a scos un pachet boțit.
- La mulți ani. Scuze pentru fundă, a spus.
- O, chef! Nu mă așteptam.
- Mai bine.
- Ce-o fi?
- Un buchețel de flori. Deschide-l, hai.
Din ambalaj s-a ivit unul dintre caietele negre pe care scria Fausto. Pe prima pagină reproducea titlul: Cele treizeci și șase de priveliști din Fontana Fredda. Și apoi dedicația: Exploratoarei mele polare, cu dragoste, F. Urmau capitole scurte scrise de mână, cu o ortografie care se străduia să fie lizibilă. Silvia a răsfoit câteva pagini: unul vorbea despre un copac lovit de fulger, altul despre o ninsoare târzie, altul despre tăierea pădurii și tot așa.
- Dar ai scris, nu glumă.
- Fiindcă de desenat nu sunt în stare.
- Dar ești sigur că e pentru mine?
- Sigur că e pentru tine. E o piesă unicat.
- Nu știu dacă-l merit.” (p.167)
Fontana Fredda este o mică stațiune montană de schi „inventată” (parțial: există o localitate cu nume asemănător, dar este în partea opusă a… Padaniei, sic!), unde se refugiază Fausto (așa începe cartea) la patruzeci de ani „căutând un loc de unde s-o poată lua de la capăt.” (p.7) Fontana și împrejurimile, un refugiu de la 3.000 de metri (mai exact 2.640), Quintino Sella, în special, acesta fiind cât se poate de real, sunt coordonatele principale spațiale, dar sunt deplasări și prin Milano, „porțiunea Torino-Milano”, masivul Monte Rosa… La Fontana Fausto se angajează bucătar, acolo o cunoaște pe Silvia, 27 de ani, dar dragostea mare care se reaprinde este aceea pentru Munte, ca să nu mai spunem și de simpatia și prietenia pentru Oamenii Muntelui, sau „gustul de pădure”, de libertate, de „frumusețe absolută”, despre această frumusețe atât de dură scriindu-se la pagina 135.
Hokusai, citat la 93, a lăsat, se pare, o singură scriere care ar fi conținut aceste idei: „De la vârsta de șase ani am obsesia de a reproduce formele lucrurilor, dar, dintre multele opere pe care le-am creat de la cincizeci la șaptezeci de ani, nu e una care să aibă vreo valoare, până când, la șaptezeci și trei de ani, am reușit să înțeleg cum sunt alcătuite păsările, animalele, insectele, peștii, cum apar iarba și copacii; și la optzeci voi fi făcut progrese și mai mari, la nouăzeci voi fi priceput sensul profund al drumului artei, la o sută voi fi ajuns poate la adevărul suprem, la o sută zece fiecare linie, fiecare gravură o să fie pline de viață; înțelepții, dacă sunt longevivi, vor vedea că n-am promis ceva nesincer, asta e speranța mea. Semnat: Bătrânul nebun după pictură.”
Ne-bătrânul (pont pentru domnișoare și doamne: suntem între Sf. Valentin și Dragobete, se apropie 1 și 8 Martie, Paolo Cognetti arată ca un italiano vero!!!) scriitor, încă ne-înnebunit de literatură, „îl obligă” la final pe Fausto să-l viseze pe Hokusai, rezultând și o posibilă artă a romanului sau a prozei (la care Alessandro Baricco sau Pascal Quignard ar adera, măcar câteodată! Desigur, exagerez, practic un roman într-un singur cuvânt ar fi imposibil, cu o singură frază s-a mai încercat!): „Putea să aibă nouăzeci de ani sau pe-acolo. Picta pe jos, pe o podea de bambus, într-o cameră cu pereții de hârtie: îl vedea de-afară, dar, în același timp, bătrânul era el. Era atât de bătrân, încât de-acum îi ajungeau trei-patru tușe ca să picteze ce avea în minte. Trei sau patru, s-a gândit, însă nu una. Voi fi devenit suficient de talentat, și-a zis, când o să-mi ajungă una ca să pictez muntele Fuji și tot restul.” (p.199)
Da, și țesătura de povești care este un roman quasi-clasic, avea nevoie și de povești de iubire, precum cea menționată, altele abia schițate și deja… terminate, precum cea dintre Fausto și soția sa Veronica - antologică despărțirea lor!, cea dintre Babette, o revoluționară, și Luigi Erasmo Balma, aka Santorso (sună a nume de samurai, la urma urmei munteni și ei, munteni zdraveni ca și Santorso, care eliberează, la fel de antologic, un cocoș de mesteacăn… împăiat!, pp.156-157), sunt și… țapinari, printre ei și moldoveni de-ai noștri, aventuri, accidente fatale pe munte, da, sunt și lupi, ce credeați, oameni ca lupii, dar și lupi adevărați, plus o demonstrație că se mai pot descoperi pământuri noi, de către Columbi veșnici, care pot fi și nepalezi, precum cel numit chiar „Vineri” de către niciun Robinson, Pasang pre limba lor (care fusese de două ori sus pe Everest!), a șerpașilor, care are definiția lui dată Vieții, deoarece, da, în ultimă instanță, este un roman vitalist (într-o discuție despre alpiniști sau iubitori adevărați de Munte):
„- Pasang, pot să te întreb ceva? (...) Tu, care ai fost de multe ori, ai înțeles de ce se duc? Ce e acolo sus?
- Vânt.
- Vânt?
- Și zăpadă.
- Și apoi?
- Soare, poate! Dacă nu sunt nori!
Sherpa a râs. De două ori Everestul, dar era imposibil să smulgi de la el vreo filosofie. Vorbind cu el, i se părea pur și simplu că așa e viața: găleată, mop, vânt, soare, zăpadă.” (p.125)
Da, cred că nu am ajuns decât la poalele Muntelui-roman, dar aceasta nu înseamnă că nu v-ați dat seama un pic măcar de visul măreției (întru simplitate a) acestuia! Poate încă… trei-patru tușe și veți fi deja însuși Muntele!
