Sunt în stare să vă spun o poveste răscolitoare prin frumuseţe şi imprevizibil. O poveste din Galaţi. O poveste din gară. Dintr-un bar aproape de gară. Stau la taclale cu Iulia. Fumez şi beau pe datorie. Nici o problemă: la câte datorii am, cred că am să dau colţul foarte târziu.
Este devreme. Cam pe la prânz. Brusc, aşa, ca din neant, ca dintr-o cută a timpului, în bar intră o ţigăncuşică splendidă, o copiliţă omenească lebădătoare, imposibil de aşezat în cuvinte sau pe pânza vreunui renascentist copleşit de imaginaţie şi culoare.
O făptură halucinogenă, subţirică, îmbrăcată mai frumos decât cele mai şoubizate mala/dive din lume. Fătuşcuţa este însoţită de o mamaie senină, indiferentă, simplă ca bună ziua. Mamaia comandă o bere. Splendoarea mică se uită, se uită, se uită…Dumnezeule, cum ţi-a dat prin cap să pui astfel de ochi la locul lor? Unde ai găsit asemenea plămadă adunată într-o singură minune?
Mamaia vrea/încearcă să-mi vândă nişte ghiuluri din „aur”. Nişte tinichele, adică. Eu sunt paralel cu „aurelul”. Mamaia pleacă încotro, poate nimereşte vreun fraier amator. Minunea rămâne singură. Îi cere Iuliei o ciocolată caldă.
N-am văzut niciodată o mai potrivită apropiere între căldura ciocolatei şi naivitatea sinceră a ţigăncuşei fără cusur. Cu mâinile-i ca două vrăbii zgribulite – vorba poetului – face semne că vrea ceva de învârtit lichidul din cană. Iulia, şi ea o ciocolată fără reproş, îi duce linguriţa.
Copiluşca mestecă şi suflă în forţele oarbe, primordiale ale ciocolatei ademenitoare. Iulia, cu instinct matern greu de aflat în această lume în care domneşte aiureala existenţială şi abandonul cotidian, o întreabă cum se numeşte şi unde este mama ei.
- Mă cheamă Marsilia. Şi nu ştiu unde este mama.
Instantaneu, fetiţa începe să plângă. Nu mai era mamaia lângă ea. Mamaia ei, mamaia lângă care se simţea în siguranţă, mamaia care o lăsase pradă singurătăţii, într-un bar, aproape de gară, unde „miroase a dor” şi unde „e greu să te desparţi chiar şi de tine”, vorba aceluiaşi poet.
Doamna Iulia, formidabilă alcătuire umană, ia ţigăncuşa de mână şi o duce la mamaia plecată să vândă ghiuluri mai la deal.
Un fel de plâns fără lacrimi m-a prins descoperit în faţa şi în mijlocul acestei poveşti fără moarte. Plânsul ţigăncuşei rămăsese în urmă şi se rostogolea spre ieşire, spre lumea în care crede că aşteaptă o mamă.
Iulia se întoarce. Pe toate părţile se întoarce. Şi zice:
- Domnule, aş fi luat-o acasă, mai am una, dar cred că este mai bine cu două frumuseţi!
Recunosc: şi eu aş fi luat splendoarea acasă, aş fi legănat-o, i-aş fi dat ciocolată, i-aş fi spus poveşti cu mama şi mamaia…şi aş fi scris mai frumos despre Marsilia, despre Iulia, despre cea mai frumoasă ţigăncuşă care a sfinţit un bar, undeva, aproape de gară.
