„Sânge de pasăre pe haine”, roman de Liviu G.Stan – Ed.Herg Benet, Bucureşti, 2014
După o carte de poeme foarte bine primită, tânărul scriitor şi jurnalist Liviu G.Stan îşi provoacă cititorii, aproape super-existenţialist, printr-un roman tulburător. Dincolo de paranoid fiction, slipstream fiction, de meta-noir, de „intenţionalitate stilistică”, cel mai hipnotic punct al romanului „Sânge de pasăre pe haină” este cel psihologico-filosofic.
Este un fir de sânge ireal care ne poartă sufletele către ceea ce Jung numea „inconştient colectiv”, către ceea ce ar fi aprioric (dar nu neapărat kantian) sentimentul păcatului originar.
Imaginaţi-vă acum un început de lume în care personajele unei cărţi sunt Adam şi Eva… Eva înşelându-şi bărbatul cu ştim noi cine, iar copilul Evei şi al lui Adam este victima indirectă a răzbunării lui Adam… Se întreabă mama eroului din roman: „…dar care familie nu e blestemată?”
O trimitere oarecare la Oedip este făcută când se scrie că eroul pleacă în România (el este polonez, din mamă româncă, brăileancă) „ca un vânător cu ochii scoşi”. Iar la pagina 66 este o citare: „Ştii bine că în familie e ca-n istorie: egalitatea se obţine prin crimă…” Altfel spus, avem o redimensionare a mitului lui Oedip, dar şi a relaţiei Fiu-Tată din Creştinism… Analiza sau discuţia privind această carte poate porni chiar de la titlu. Numai cine a fost nevoit să curme viaţa unei păsări, a unui iepure sau a unei alte vieţuitoare, poate înţelege mai bine oglinda ce i s-a pus în faţă lui Cain. Fiinţa întunecată a omului rămâne însetată de sânge, dar în zilele noastre crimele nu mai au loc în stil clasic decât rareori. Şi se uită că se poate ucide nu numai trupul, ci şi sufletul… Este un citat care poate întregi această observaţie: „Nu e nevoie de arme ca să omori un om, ci de un singur gest…” Aproape grobian vorbind, a avea sânge pe haine înseamnă să te autodenunţi într-un fel sau, mai puţin grobian sau chiar deloc, să fii martor la o nelegiuire.
Aproape de la primele rânduri, Liviu G.Stan foloseşte expresia „vocaţia naturii umane”. Tare mă tem că vocaţia la care se referă personajul Milosz Boleslaw, prietenul cel mai bun al personajului principal, nu este una prea plăcută. Creativ, după vorba aceluiaşi personaj, director de imagine la filmele regizate de tânărul Dawid Jarek, eroul principal (născut în anul 1980), ar rezulta o „poezie a crizei de absenţă”. Dawid, din Cracovia, apreciat la Festivalul de la Berlin pentru filmul de debut „Trăim numai o dată”, după romanul de Vilhelm Moberg, m-a făcut să mă gândesc la Străinul” de Camus. Pentru că avem de-a face cu un „străin” din mai multe puncte de vedere, unul chiar foarte realist, Brăila (unde se întoarce pentru a realiza un film despre mama sa), fiind un alt fel de Alger. Un raţional care se autocaracterizează sau este descris cam aşa: „Eu nu mai am creier. De când a murit, mama a devenit creierul meu” (16). „În faţa oamenilor în sufletul cărora încolţeşte sămânţa disperării, Dawid are mereu sentimentul imposturii, altfel nu-şi poate explica de ce în acele momente îl cuprinde o nevoie irepresibilă d-a îmbrăţişa acel om disperat şi, în acelaşi timp, setea arzătoare de a-l scuipa”. (21). Boleslaw, prietenul său cel mai bun, îi spune la telefon la un moment dat: „Mă gândesc la tine ca la o bestie, ca la un suflet uscat”.
În cheie cinematografică (o altă mare dragoste, dacă nu chiar obsesie a autorului, care se reflectă şi în ocupaţia personajului), avem de-a face cu un „cuţit în cer”, sau, dacă vreţi, „în ceaţă” („Negura” se numeşte partea a doua a romanului), nu „în apă” ca în filmul lui Polanski. Dar cuţitele acestea sunt sufletele personajelor. Altfel spus, Ingmar Bergman ar fi fost fericit, vorba vine, să fi avut un astfel de subiect conform căruia „nimic nu poate fi reparat, trebuie doar să rămâi în propriul tău dezastru, să nu mişti, să nu respiri, să fii în lumea ta interioară ca într-un sicriu” (268-269). Bref, o carte pentru părinţi şi copii, alte rude… şi legături de sânge de lumină şi întuneric!
