Violeta Ionescu, ”Misterele Galaților. Hotel Metropol”, Ed. Centrului Cultural ”Dunărea de Jos” Galați, 2022
În anul 2017, apărea primul volum al „Misterelor Galaților”, subintitulat „Povestiri aproape adevărate”, gest nobil pentru un împătimit al istoriei cum este Violeta Ionescu, domnia sa fiind conștientă de apropierile, dar mai ales de depărtările dintre arta cuvântului și istorie. Culmea este că Adevărul și adevărurile, ca și Trecutul, înțeles și ca timp pierdut sau nu, sunt subiecte pentru ambele preocupări ale umanității.
În prologul la volumul al doilea, subintitulat „Hotel Metropol”, Violeta Ionescu îl parafrazează oarecum pe Nietzsche, care scria (citat aproximativ): „Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine”. Spune scriitoarea gălățeană (care între timp a publicat și varianta definitivă a romanului istoric dedicat lui Dioclețian, o adevărată capodoperă a genului): „Cartea este o fereastră din care vă privește trecutul. Priviți-l și voi, judecați-l cu mintea limpede și faceți ca această magică întâlnire să aibă sens. Dacă după ce o închideți rămâneți măcar cu o amintire, înseamnă că truda resuscitării mele n-a fost zadarnică.” (p.3)
Mai suntem atenționați că „o parte din aceste întâmplări s-au petrecut în realitate. (...) Unele personaje le-am întâlnit chiar eu în peregrinările mele, reale sau imaginare. Pe altele le-am aflat din povestirile altora, descoperiți în presa vremii sau în lecturi, trecuți și ei demult în spatele cortinei. Le-am «îmbrăcat» cu imaginația mea, le-am trezit la viață și desigur le veți cunoaște sau recunoaște. Sunt oameni obișnuiți, cu calitățile, tarele, speranțele, eșecurile, nebuniile și sacrificiile lor, care au trăit la Galați sau doar au avut legături cu Galațiul, în vremuri acum apuse…”
Unele din aceste vremuri sunt mai recente, aproape de actualitate, cum este „Cazul doctorului Serafim”, cu amintiri și din perioada în care scriitoarea a activat în mediul medical, mai apărând doctori în medicină și în alte texte (unele fiind doar niște schițe, ca de exemplu „Profesorul de istorie”), cum ar fi poate cel mai lung, „Minunile doctorului Odisei”, unde se alunecă frumos pe panta ispitelor prozei fantastice, cum s-a mai întâmplat și în volumul I, dar și în acest tom, în „Regina circului”, „Doar Zusha”, „Inimă de câine” (aici este o parabolă gogolian-bulgakoviană, cu trimiteri și către un Bioy Casares, dar care ne face să ne gândim și la Ion Manea al nostru!)...
Dar fiindcă veni vorba despre doctori, portretul lui Alexandru Carnabel, „chirurgul șef al spitalului Spiridoniei de la Galați”, din ultima proză, „Vizitatorul”, este marcant. Din „istorie” aflăm cum, în timpul Marelui Război (de fapt, Primul Război Mondial), acest om, la 50 de ani, a făcut „ceea ce nu mai văzuse niciodată, o premieră absolută! Sub tiruri de artilerie, bombe și obuze care cădeau ori se spărgeau în jur”, a realizat prima operație „pe cord deschis care s-a făcut în România. În condiții improprii, un pionierat, care, culmea, a reușit și pacientul a supraviețuit!” (p.103)
„Norocosul pacient era un prizonier adus de pe front, din teritoriul austro-ungar, unul din cei puși să lucreze la construirea căii ferate Galați - Reni, cazați în lagărul de la Regimentul 3 de Artilerie Călăreață. Fusese grav rănit de o baionetă care i-a străpuns toracele în dreptul inimii și, practic, nu mai avea scăpare.”
***
Din multe puncte de vedere, și această carte este scrisă de doamna Violeta Ionescu chiar cu… inima, devine inima ei… „dreaptă”, „inimile” ei fiind ale Galațiului care își „clădește” eternitatea culturală pas cu pas, carte după carte, în mai sus menționatul text „Inimă de câine” subliniindu-se importanța și simbolistica „inimii”, chiar și kafkian, referințele de mai sus parcă nefiind de ajuns: „A fost odată un om care și-a mâncat câinele. Da, da, povestea asta mi s-a întâmplat chiar mie, dacă vă vine să credeți. Poate mai de crezut ar fi fost dacă începeam cu: a fost odată un câine credincios care, într-un moment de adâncă devoțiune, și-a devorat stăpânul. Dar nu, aceea e o altă poveste. Câinele de care vă spun nici nu s-a gândit să-și mănânce stăpânul - și asta nu pentru că nu-l putea înghiți, nici vorbă, doar era umbra lui nedespărțită! Cred că nici asta n-ați mai auzit, ca un om să aibă umbră de câine. Și totuși, e purul adevăr. Omul și câinele său erau ca unul și același: când te uitai la om vedeai câinele, iar când priveai câinele vedeai omul.” (p.85)
Insist pe acest text deoarece este unul aparte, care nu ar rezona cu realismul celor mai multe, care poate anunță o schimbare la o carte viitoare de proză, în care Imaginației i s-ar da partea… leoaicei („…peregrinările mele, reale sau imaginare”, vezi mai sus!), parabola relațiilor dintre ființe (umane sau nu) fiind exemplară. Zice la un moment dat omul, „fericit că îl poate mânca fără să pățească nimic (nota noastră: cel mâncat!) și astfel dragostea lor să devină mai mare și să dăinuiască veșnic”: „- De azi înainte îți voi mânca în fiecare zi câte ceva: un ochi, un picior, botul, coada - știi, pentru variație - și tot așa, la infinit, dragostea mea se va hrăni prin tine, vei fi o sursă inepuizabilă de senzații noi, deosebite, care mă vor face să nu mă plictisesc niciodată de tine. În fiecare dimineață, câinele se regăsea supus și întreg, la picioarele stăpânului său, ca și când nu se întâmpla nimic. În timpul zilei, patrupedul continua să cânte la pian, să picteze, să scrie, ba chiar să spele rufe și să gătească, să șteargă geamuri, să spele pe jos - totul cu zel sporit, pe măsura poftei cu care seara îi fuseseră ronțăite oscioarele. Ba, o dată își lăsă stăpânul să-i jupoaie și pielea și să i-o înghită - cu noduri, ce-i drept - dar ce mai contează, dacă prin sacrificiul acesta se suda și mai mult legătura dintre ei! Numai de inimă omul nu se atinsese încă.” (p.87)
În rest, avem alte 22 de povestiri „aproape adevărate”, unele semănând cu altele din primul volum (pe filonul caragialesc, de pildă, cu „Tante Varvara” ori „Madame Bovary de Bursucani”), unele aducându-ne aminte de regretații Victor Cilincă ori Crișan Mușețeanu, unele mai au firul polițist… Cele mai multe sunt despre Galațiul de început de secol XX sau despre interbelicul de aur, noi mai oprindu-ne aici la doi actori care au legătură cu Galațiul și Covurluiul: Thinelle Anys și Renaldo Duncan, din „Un interviu memorabil”, respectiv, „Filmul vieții lui Renaldo Duncan”. Cu ei s-ar putea începe, probabil, o istorie extraordinară a oamenilor de cinema din Galați din secolul al XX-lea, la care s-ar putea adăuga Konrad Bercovici și s-ar putea ajunge la Gina Patrichi, Tudor Caranfil, Crina Semciuc, Cristina Jacob, Cristi Gheorghe, Cristi Iacob ș.a.m.d.
Aproape în altă ordine de idei, zeci de personaje fac, iarăși, concurență stării civile, într-o atmosferă deosebit de animată, cu accente de circ, bâlci (a se citi textele „Viața ca un vagon” sau „Regina circului”!), uneori, de străzi aglomerate, opuse, într-un fel, interioarelor descrise cu pasiune de designer sau de scenograf, intimismul fiind activat cu talent de regizor delicat, dar și necruțător cu defectele omenești. Literatura, ca și vorbele personajului de mai jos, bătrâna vecină Rada, din „Minunile d-rului Odisei”, „dovedește” că mai este ceva dincolo, după, în paralel cu viața: „Am îngropat eu rădăcină de mătrună la toate răspântiile satului, de aia nu se atinge boala de noi, maică! Satu nostru nu are numa un doftor, mai are și pământu cu pădurea și vâlceaua și are și ceru cu puterea lui. Nu suntem singuri, maică, așa cum vă-nvață pe voi pe la școlile alea…” (p.77)
Ce mai la deal, la vale, conform unui titlu de povestire, „La Galați nu se moare…”, se intră în legendă! Ba și în literatură! Chapeau bas, dragă doamnă Violeta Ionescu!
