”Scoate mielul din portbagaj, îi dezleagă picioarele și-i dă drumul prin ogradă. Năucit, acesta încearcă să se ridice clătinându-se, aproape să cadă. Apoi, se scutură și începe să behăie disperat, căutând încolo și-ncoace.
- Nu trebuia să mai iei miel, că am adus și noi un berbecuț de la stână.
- Al meu nu-i de tăiat, e de crescut. E mieluță și o cheamă Veronica. O creștem până moare de moarte bună.
- Glumești? Cum s-o cheme Veronica pe o oaie?!
- Ca pe maica Veronica, stareța pe care au închis-o comuniștii. C-a luat-o nea Alec, de la stâna de lângă mănăstire.
- Nu se cade, dragul mamii. Facem păcate... Auzi la el, Veronica!
- Păcatele mele, să fie!
- Doamne, iartă-ne, că năstrușnic mai ești!
Prin ogradă. Mirosind a flori de salcâm și-a cozonac.
În atunciul acela. Sau, poate, altă dată.
Mergând încet, ca să viseze mult. Privind - stânga, dreapta - prin geamul coborât al portierei. Retrăind cu tandră tristețe.
«Și-ți mai scriu, dragul mamii, că ieri, când am plecat să mă duc la biserică de Buna Vestire, cred că am uitat poarta deschisă și, când stăteam noi așa, în genunchi, în sfânta biserică, ce-ți închipui? Simt că mă bâjbâie cineva, de-am crezut că vrea să mă buzunărească. Mă întorc, mă uit - și, ce să vezi? Veronica. Mă-nboldea cu botul, bucuroasă că m-a găsit; și toate femeile își dădeau coate și râdeau pe sub broboade, făcându-și cruce și minunându-se că așa ceva n-au mai pomenit.»
Da, mamă, oaia mea - Veronica, care te-a căutat până te-a găsit. Care te mai caută și astăzi, cu ochii la poartă, așteptându-te! Așteptându-ne! Până când va muri de moarte bună.”
***
”În grădina casei părintești. Singur. Înstrăinat parcă și supărat. Pomii înfloriți sunt încremeniți într-un aer sticlos și ostil. Nu zboară păsări, fluturi. Nu foșnesc frunze. Printre ramuri și frunze - cerul, direct în grădină. Sticlos. Ostil. Cenușiu. Lumina - rece. Căldura - rece. Tristețea - grea, sufocantă. Singurătatea - cleioasă, cenușie. Nimeni! Peste tot, nimeni! Deodată, dintre pomi apare oaia Veronica behăind. Și el nu se miră cum de o înțelege.
«- Be-he-he!, be-he-he! Nu mai sta supărat, Alisandri! Totul e OK!»
Se îndepărtează privindu-l peste greabăn. Și el nu se miră de acel «OK!», behăit, gândind că, sigur, oaia o fi trecut vreodată și prin America. O urmărește înfrigurat.
«- Nu pleca, Veronica, nu pleca!, strigă bucuros că o vede, că o aude.
- Totul e OK!, behăie oaia peste greabăn, totul e OK!»
Și se îndepărtează descremenind în urma sa grădina, tristețea și pustietatea casei părintești în care el visează că dormind visează că, deodată, strigă cineva, că se trezește și privește afară, că, prin fereastra deschisă, vede un copil cu un prunc în brațe care îi vorbește din curte, rugător, poruncitor:
«- Trebuie botezat!», îi spune.”
Astăzi, 21 aprilie, la ora 18,30, la sediul "Vieții libere", va citi Maria Claudia Mrațic.
