- Radu Paraschivescu, "Podul Diavolului", Ed. Humanitas, București, 2022
Radu Paraschivescu s-a întors la Galați cu cel mai nou roman al domniei sale, o scriere inedită pentru portofoliul său, un roman quasi-polițist, dacă prin „quasi-” înțelegem folosirea unor tehnici specifice, dar și parodierea unor astfel de practici cât se poate de sănătoase în economia și istoria literaturii. Lansarea a avut loc la Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați, într-un dialog cu profesorul și traducătorul D. Căstăian, dar și cu numerosul public prezent activ la eveniment.
Așadar, primul roman policier, dar și cu inserții istorice, ceea ce se mai întâmplase, mai mult sau mai puțin, în „Cu inima smulsă din piept” (Humanitas, 2008), „Fluturele negru” (Humanitas, 2010), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (Humanitas, 2012) și „Acul de aur şi ochii Glorianei” (Humanitas, 2021), în spații medievale portugheze și italiene, „moderne” irlandezo-tasmaniene, în aceste cărți reușindu-se miracolul transmutării spirituale, cititorul neputându-l bănui pe scriitor că nu ar fi italian, portughez ș.a.m.d., personajele nerăsuflând în vreun fel... românește (sic!)...
Concluzia: un scriitor universal care se mai oprește din când în când și la năravurile exoticului popor român!
Pe site-ul editurii, avem aceste precizări, referitoare la „Podul Diavolului”:
„În multe colţuri de rai se ascund sâmburii iadului. Un asemenea colţ este Saint-Cirq-Lapopie, o aşezare atârnată deasupra râului Lot şi onorată cândva de prezenţa unui mare poet. Numai că farmecul sub care cad turiştii de cum pun piciorul în acest loc începe să se fisureze când coaja aparenţelor crapă şi afişul pitoresc se vede străpuns de nelinişti, întrebări şi secrete de demult. Ce ascund unul sau altul dintre localnici? Ce întâmplări le-au marcat trecutul şi revin ca să le bântuie prezentul? Şi mai ales ce legătură este între vieţile lor prinse în vârtej şi Pont Valentré din Cahors, ridicat cu peste şapte sute de ani în urmă în oraşul străbătut cândva de muschetarii lui Dumas? Se spune, de altfel, că fiecare pod are blestemul lui. Pentru unii, enunţul e un clişeu sau un cârlig de marketing. Pentru alţii, de exemplu pentru o cercetătoare septuagenară, un prilej de analiză amănunţită. Să fie oare adevărat că Pont Valentré stă sub un blestem iscat din încălcarea pactului cu diavolul? Şi să fie cu putinţă ca un justiţiar din umbră să plivească buruienile umane din Saint-Cirq-Lapopie, manevrat de o confrerie cu un nume straniu?
***
Podul Diavolului este o aventură rural-urbană cu viraje, mistere şi surprize. În acelaşi timp, romanul lui Radu Paraschivescu îl plimbă pe cititor prin culorile şi aromele din Périgord, indiferent dacă e vorba de o peşteră preistorică, un restaurant Michelin, o cetate străveche sau conacul unui baron ciudat, care îşi ia paharele de acasă când trebuie să bea ceva în oraş.”
Personal, încheiam cronica de întâmpinare a precedentului roman al lui R. Paraschivescu, „Acul de aur...” cu întrebarea aproape retorică, referitoare și la un alt roman istoric al scriitorului, trimiterile la capitale ținând de spațiile unde desfășoară, parțial, acțiunea: „Ce mai la Roma sau la Londra, după o inimă smulsă și niște ochi scoși, oare ce mai poate urma?”
În „Acul…” era anunțat deja „Podul Diavolului”, iar răspunsul din… Pod parcă ar ține chiar cont de întrebarea cronicarului: alte organe (ale unor victime) au de suferit, dar nu le dezvăluim din motive care țin nu de pudoare, ci de plăcerea de a nu vă strica… apetitul pentru un roman care este și polițist, în maniera Agathei Christie (sunt aluzii subtile sau nu la ea, dar și la alte aspecte ale culturii pop și extra-pop, de pildă, serialul „Crimele din Midsomer”, pp.86-87!) și turistic, sau, dacă vreți, de călătorie, capitole întregi fiind de istorie (a artei sau a arhitecturii), personajele principale fiind, de fapt, poduri (numai 49 se găsesc doar în Franța!) care au de-a face cu… diavolii, în special în vremurile în care au fost construite.
Bref, este o adevărată încântare această joacă literară a autorului, „joacă” în sensul unui sport (al minții) ale cărui reguli se pot accepta sau nu, rezultatul fiind acceptat, dar și comentat în stil englezesc, cu umor englezesc, dar și cu satiră franțuzească, cu fair-play: avem în oarecare prim-plan un cuplu alcătuit dintr-o franțuzoaică chic, dar cu picioare de… maratonistă (chick, sic!) și un englez care poate fi, nu știu de ce (foarte exact!), interpretat de Hugh Grant, mare fan al lui Aston Villa Birmingham („un franglez și o englețoaică”, p.16), echipă care, în sezonul în care pandemia este pe sfârșite și în care au loc evenimentele strigătoare la Ceruri din carte, nu prea are succes, spre necazul englezului… deloc perfid!
Mda, organele nu prea contează, deși există și niște polițiști, dintre care unul destul de important, mai ales că este părăsit de soție, papilele, fie ele chiar și de fluturi (joc de cuvinte intraductibil din franceză în română, calambururile fiind la Paraschivescu delicioase - în toate direcțiile lingvistice, românești, franțuzești, englezești), necesitând organe de la care să se pornească fărâmițarea madlenelor… istorice.
Dacă tot vorbeam/scriam și despre roman de călătorii de vacanță, tonul îmi aduce aminte și de nonșalanța și ludicul unui Pascal Bruckner care, într-o carte de analiză, semnala faptul că suntem într-o epocă în care se merită să se lupte măcar pentru concedii și vacanțe (citat inexact, cred că din „Melancolia democratică”), „Podul Diavolului” este și un imn adus regiunii Périgord Noir (vă garantez că numărul rezervărilor din partea românilor în această regiune va crește în scurt timp!), de care scriitorul român s-a îndrăgostit aproape… vicios, excursia la peștera Pech Merle fiind memorabilă!
Dar să revenim la subtilitățile romanului, care sunt și croissantul, și untul sărat, și bagheta, și șampania (de aici și importanța servitorului baronului, conform motto-ului romanului, unul dintre ele, din Willard Huntington Wright, alias S.S. Van Dine), și sărutul franțuzesc al cărții!!! Și ar fi de ajuns să ne oprim la primele două capitole, „Trandafirul Imposibil” și „Cine e nebunul?” pentru a înțelege ce Imperial de proză ni se propune, oarecum în maniera în care, de pildă, s-au bucurat de succes… filme precum „La cuțite” (recent) sau „Dacă e marți, e Belgia” (în altă viață!), iertată să ne fie amețitoarea trecere de la beletristică la cea de-a șaptea artă: librăria „Trandafirul imposibil” chiar există în realitate, în Saint-Cirq-Lapopie, numit „cel mai frumos sat din Franța”, iar librăria ar avea acest nume plecând de la André Breton, care ar fi scris într-o carte de onoare că localitatea unde și-a luat o „coșmelie”, tot Saint-Cirq-Lapopie, i s-a părut/ i-a apărut „comme une rose impossible dans la nuit” (p.26) și este o aluzie (și la cântecul lui Gilbert Bécaud!) la faptul că L'important c'est la rose, undeva se mai bate apropo și la filmul lui Woody Allen, The Purple Rose of Cairo, și la pagina 300, ca să facem un alt salt tulburător între realitate și imaginație, ca în filmul lui Allen, între realitate și… artă.
Dar n-am spus nimic nici despre un… carnaval, în care apare însuși Mefisto, care întreabă orice cititor: cât de faustian poți fi? Să-ți vinzi sufletul sau nu pentru literatură?
