Daniela Lăcrămioara Capotă (D.L.C.) a prezentat în cenaclu un grupaj de şapte poeme gen haiku şi o proză ultrascurtă intitulată „Visul”, în care personajul principal, Baba Bârzoaia (ce titlu ar putea fi!), pare desprins din miezul tradiţiilor şi poveştilor de odinioară din satele româneşti, autoarea dovedind o apetenţă specială pentru detaliile semnificative şi captivante ce decorează tărâmul poveştii, nuanţând poematic proza.
Acum, pentru a ne referi la grupajul de haikuuri, cred că este necesar să ne reamintim că acest gen de poezie a apărut în Japonia, fiind cultivat începând cu secolul 15 şi este definit ca având, invariabil, formă fixă, poemul fiind alcătuit din trei versuri, primul şi ultimul - din cinci silabe şi al doilea - din şapte silabe. Acest gen se caracterizează printr-o concizie şi delicateţe deosebite ale expresiei lirice şi, de regulă, trebuie să conţină un cuvânt sau imagine care să facă trimitere la elemente ale naturii din anotimpul/ momentul când a fost creat poemul. Maestrul suprem al genului este considerat japonezul Basho - din care exemplificăm cu un renumit haiku: Uneori norii/ Aduc odihnă/ Celor care admiră luna! Şi, iată - o poezie cu nimic mai prejos, compusă de D.L.C.: toamnă/ în pădurea muntelui/ liniştea devine galbenă. De altfel, toate poemele prezentate de ea respectă, cu o stricteţe dusă până la abnegaţie, cerinţele genului - atât în ceea ce priveşte forma, cât şi concizia şi încărcătura lirică, amprentată discret cu trăiri şi meditaţii speciale şi profunde. „Cuvintele potrivite sunt scrise sub o anumită stare, parcă ar fi culese dintr-o grădină a ei, interioară. Textele sunt asamblate ca nişte bijuterii. Sunt imagini ale unor sentimente ce par a avea şi o anumită muzicalitate. Iată: jumătate de lună/ toate acele cuvinte/ pe care nu le-ai spus - un splendid haiku de stare, de tensiune interioară. Proza scurtă pare un poem mai dezvoltat, un fel de nuvelă sau roman, supraconcentrate, în care detaliile dau savoare poveştii” (Cristina Carmen Neacşu);
„Esenţă de poezie, imagini picturale captivante: lumini stradale/ la capătul rândului/ luna plină.” (Ioan Gh. Tofan);
„Texte care trimit la metafizică. Au imagini clare, liniştitoare, peste care nu se poate trece. Haikuurile par a fi, prin ele însele, creatoare de artă - iată: sirenă de război/ doar ursuleţul ei/ cu ochii deschişi sau lună de primăvară/ bătrânul orb recunoaşte/ parfumul florilor de cireş.” (Ecaterina Păun).
Vineri, 12 mai, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, la ora 18,30, va citi Dorian Stoilescu.
