În a doua jumătate a secolului trecut, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, unul dintre lucrurile deosebite care s-au întâmplat în România a fost avântul teatrului liric, marcat de afirmarea în ţară şi pe scenele internaţionale a unui val de tineri cântăreţi de operă. Printre marile talente care s-au afirmat pe scena Operei Române din Bucureşti s-au numărat mulţi baritoni, precum Nicolae Herlea, Petre Ştefănescu-Goangă, David Ohanesian, Vasile Martinoiu, Dan Iordăchescu, Octav Enigărescu şi alţii, aşa încât Teatrul de Operă şi Balet fusese "botezat" de melomanii mai hâtri "Teatrul de Operă şi Baritoni".
L-am amintit printre baritonii vestiţi ai vremii şi pe tânărul pe atunci Octav Enigărescu (1924-1993), un cântăreţ pe cât de talentat, pe atât de simpatic şi spiritual, cu un simţ al observaţiei deosebit, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.
Invitaţii la spectacole pe scenele europene
Tânărul solist al operei bucureştene, la început de carieră fiind, era invitat la diferite concursuri şi spectacole prin Europa, faima sa răspândindu-se cu repeziciune, datorită calităţilor remarcabile, o voce puternică şi un timbru foarte agreabil, talent actoricesc şi ţinută scenică impozantă, elemente ce l-au făcut să câştige numeroase premii internaţionale, dar şi din ce în ce mai multe contracte pe marile scene ale lumii.
După participarea la un astfel de spectacol în Italia, artistul se grăbea, alături de soţia sa, care îl însoţea pentru prima oară la un eveniment în afara ţării, să ajungă cât mai repede în Germania, unde a doua zi avea un spectacol cu "Rigoletto", în care artistul român deţinea rolul principal.
Plouase toată noaptea, dimineaţa răsărise soarele, înviorând cu lumina-i strălucitoare câmpul verde crud, plăcut mirositor, ce se derula de o parte şi de cealaltă a şoselei. Mercedesul cumpărat la mâna a doua, din banii adunaţi cu multă strădanie, o maşină puternică şi bine îngrijită, torcea calm, ca o pisică mulţumită pe marginea fotoliului. Acul vitezometrului înainta alert, fără ca motorul să simtă efortul, spre bucuria tânărului şofer, satisfăcut de achiziţia recent făcută...
Trebuie să mai spun, mai ales pentru cititorii mai tineri, care nu au cunoscut acele timpuri, că plecarea din România socialistă în străinătate era foarte dificilă, fiind necesare zeci de vize şi acordul Securităţii. Artiștii valoroşi, însă, ca şi unii savanţi, scriitori sau sportivi de top, obţineau mai uşor vizele necesare plecării din ţară. În acest context, erau puţini cetăţeni din ţările socialiste pe şoselele din vestul Europei, iar Poliţia Rutieră acţiona mult mai... conştiincios în cazul maşinilor cu număr din Răsărit, trăgându-le frecvent pe dreapta pentru verificări cât mai "temeinice", ca să le spunem aşa!
Vedeta reprezentaţiei, trasă pe dreapta
Totul se desfăşura după plan, iar peste câteva zeci de kilometri Octav ar fi ajuns la graniţă şi, apoi, foarte repede la destinaţie, unde a doua zi urma o repetiţie dimineaţa, iar seara spectacolul anunţat în presa locală cu litere de-o şchioapă, românul fiind vedeta reprezentaţiei. Şi postul de televiziune local promova din când în când evenimentul.
Dar cum viaţa este plină de neprevăzut, se întâmplă şi lucruri neaşteptate. Privind în oglinda retrovizoare, artistul a văzut în depărtare, apropiindu-se însă rapid, doi motociclişti ai Poliţiei Rutiere italiene. În câteva zeci de secunde, poliţiştii îl încadraseră, făcându-i semn să tragă maşina la marginea şoselei.
Având un presentiment neplăcut, deşi se ştia în regulă, tânărul şofer s-a conformat prompt. Cei doi tineri poliţişti i-au cerut politicos actele, au verificat la sânge maşina, căutând... un motiv pentru amendă. Şi speranţele lor de a-l sancţiona pe român s-au împlinit neaşteptat de repede, cauciucurile maşinii fiind totuşi un pic mai "obosite" decât permiteau normele. Oamenii legii i-au explicat artistului, foarte amabili, că nu au ce face, trebuie să-l amendeze, să-i reţină actele, iar a doua zi să vină cu chitanţa care să ateste ca şi-a cumpărat cauciucuri noi...
Măsura nu ar fi fost foarte gravă în condiţii normale, deşi ar fi implicat disconfortul pasagerilor, însă, în situaţia dată, sancţiunea punea în pericol respectarea angajamentului artistului faţă de teatrul la care era aşteptat să evolueze.
Speriat de perspectiva anulării contractului şi a scandalului iminent, tânărul şofer a început să se târguiască, încercând să-i convingă pe cei doi poliţişti să-i restituie actele, pentru a-şi putea continua călătoria către Germania. Când întreaga sa pledoarie părea de prisos, o idee foarte inspirată l-a făcut să înţeleagă că niciodată nu trebuie să spui categoric niciodată. Realizând că se află în ţara lui Verdi şi a lui Caruso, în patria celor mai mari iubitori de operă, solistul român i-a mai rugat o dată să-i înapoieze actele, explicându-le gravitatea situaţiei şi faptul că nu mai putea ajunge la spectacol în timp util.
Eu sunt... Rigoletto!
"- Domnilor, vă rog să mă înţelegeţi, mă discreditez în faţa oamenilor care mă aşteaptă în spectacol, mi se reziliază contractul, cu toate consecinţele neplăcute".
Până atunci, artistul român nu pomenise nimic de ocupaţia sa şi despre motivul deplasării în Germania, iar acum, într-o clipă, îi venise acest argument în minte. Surprins, unul dintre poliţişti, îl întreabă:
"- Despre ce spectacol vorbiţi, ce rol aveţi în acesta?"
Presimţind că lucrurile se îndreaptă către un curs favorabil rezolvării situaţiei atât de neplăcute, artistul răspunde mult mai încrezător în sine, că trebuie să cânte în "Rigoletto". Încă neîncrezător, unul dintre agenţi a continuat seria întrebărilor:
"- Dumneata cânţi în «Rigoletto»? Şi cine, mă rog, sunteţi în acest spectacol?"
Animat de o mândrie plină de încredere şi optimism, baritonul român răspunde:
"- Cine sunt? Sunt... Rigoletto!"
"- Dacă este aşa, răspunde poliţistul, cum începe aria mare a lui Rigoletto?"
Deşi surprins de întrebare, românul a intrat imediat în pielea personajului amintit, a inspirat ca la carte şi a început să cânte celebra arie "Cortigiani, vil razza dannata", spre uluirea poliţiştilor, dar şi a celor aflaţi în maşinile de pe şosea, martori pentru câteva secunde la ineditul spectacol.
Entuziasmat, fără a realiza totuşi comicul situației, unul dintre tinerii în uniformă i se adresează celuilalt:
"- Alfredo, e vero, este Rigoletto!"
După un schimb de priviri, cei doi agenţi i-au înmânat artistului actele şi l-au condus pe motociclete până la graniţă, ca să fie siguri că "protejatul" lor nu va mai avea niciun obstacol în deplasarea către destinaţie.
Marele artist a încheiat evocarea acestei întâmplări din anii de început ai frumoasei sale cariere spunând, cu tâlc, că a povestit-o pentru a arăta gradul de cultură al unui popor unde doi sergenţi de la Brigada Rutieră erau în stare să deosebească celebrele arii verdiene, ca nişte fini melomani.
Dar să precizăm că această întâmplare a avut loc în Italia acum cincizeci şi mai bine de ani! De atunci, probabil că s-au mai schimbat multe...
