Ce vrei să te faci când vei fi mare? Eu vreau X! Eu vreau Y! Eu vreau Z!
Unul, din spatele clasei şi din pătura de jos, cititor de poveşti cu lumânarea şi cu licărirea mentolată a lunii, răspunde vehement şi definitiv: eu vreau să mă fac Victor Cilincă!
Profesorul de mirare tace mult şi întreabă puţin: da’ ce, Victor Cilincă este mare?
Răspunsul porneşte uşor şi loveşte greu catedra: nu, domnule, nu! Victor Cilincă nu este mare! Victor Cilincă este important! Citiţi „Metapoveşti” şi…mai discutăm!
Mai discutăm, pentru că întâmplarea de mai sus este reală, petrecută într-o şcoală generală, gimnazial/colegial/universitar vorbind.
Să nu mai lungim vorba, căci cuvântul din poveste înainte mult mai este!
Unul dintre copiii dumneavoastră – eu, tu, el, ea – vrea să se facă Victor Cilincă şi chiar(măcar) Împăratul Verde din „Norocul codrilor” (pag. 11), fiindcă „A fost odată un împărat, Împăratul Verde după numele din buletin, un împărat care tare mai murea de grija copacilor”, drept pentru care a dat poruncă să primească fiecare copac o sobă caldă, că este frig, şi trebuie să reuşească „să înfrângă iarna şi să încălzească copacii lui dragi”.
Parabola este mistuitoare ca focul, mai ales că sobele sunt încălzite cu de toate, până când ţăranii împăratului au spus: „Măria Ta, am ars tot-tot, nu mai avem ce mai arde, am pus toată împărăţia pe foc”!
Desigur, stăpânul a poruncit să fie puşi pe foc pomii, uscăturile, arborii mai bolnavi, mai trăsniţi, mai obosiţi, mai putregăioşi…apoi chiar şi cei sănătoşi…numai să salveze ceva din pădure, adică din ultima barieră a bietului Pământ.
Parabola vizează tragicul, (ne) aşterne realul/prezentul sub nas, mai ales că „oamenii împăratului taie fără crâcneală, aşa cum sunt obişnuiţi”. Şi, „când primăvara bătu la poarta ţinutului, ultimul copac din împărăţie, un pin pricăjit, era încă încălzit la sobă; în soba de teracotă verde ardea încă penultimul copac din împărăţie: un brad bătrân”!
Negreşit, cele 12 metapoveşti din tot ţinutul acestei cărţi pot fi numite „Cele douăsprezece munci ale ziaristului Victor Cilincă”. Sau „Cele douăsprezece porunci de citit măcar în al doisprezecelea ceas”.
„Ţăranul şi iarba” închide această splendidă lucrare scriitoricească şi deschide ochii către orizontul oamenilor fără orizont, adică al celor care aruncă grâul pentru că nu sunt în stare să plivească iarba din grâu, ori al celor care taie gâtul vacii ca să-i fure clopoţelul.
„Metapoveşti” (Cele nouă degete fericite şi alte întâmplări cu subînţeles) – o alcătuire de căpătâi, un eveniment literar, o izbândă a scriitorului/ilustratorului Victor Cilincă, un motiv de felicitare pentru coperta realizată de Camelia Lupu şi pentru consilierul Violeta Ionescu, dar şi pentru Editura „Phoebus” din Galaţi.
Victor Cilincă mărturiseşte sub „Vrăjitorul” (pag. 9): „Tot aşa, am scris şi eu cartea aceasta, ca SĂ VĂ ARĂT…”
Şi la pagina 94: „Şi tot aşa, am cam venit şi eu de hac poveştilor bătrâneşti cele gheboase, fără foloase, simandicoase, sau albite, coclite, dospite, colbuite…
Şi ce o mai fi rămas din cele întâmplări povestite de moşul meu după ce le-a uitat şi el de pe la moşii, moaşele şi moşiile lui, am vrut şi eu să vi le răspovestesc, mai scurte, mai îndesate, mai poreclite, măcar mai iute de cetit şi mai iute de picior… Şi dacă nu v-o plăcea şi tot nu v-o plăcea ce v-am povestit eu, vă spun smerit şi cu frumosul: nici să nu le cetiţi”!
Îl salut pe Victor Cilincă şi îi promit că mă duc să-i fur cartea din bibliotecă!
