Cartea recentă a celui mai nou membru al Filialei Sud-Est (Galați - Brăila) a Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Zăinescu, se deschide cu un fel de replică la un celebru capitol din literatura română, din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Umorul un pic dulce-amar se combină cu filonul filosofic (care este puternic în creația lui Zăinescu, observându-se asta și în volumul precedent, unde îl consider un nietzschean în căutarea unui alt dincolo de bine și de rău), asezonându-se cu… „Praf stelar”, titlul celui de-al doilea poem din carte; „asezonarea” vine de la faptul că primul poem este numit „Ce mâncăm azi?”
Un poem care este o bijuterie, textul fiind iconoclast-existențialist (evident post nietzschean, prefațatorul cărții, Florin Dochia punând accent pe Kierkegaard și Camus), în care elemente și personaje ale Sacrului sunt tratate quasi-cinematografic, ca în seria „Toy Story”: ce se poate întâmpla într-o biserică când nu este niciun om înăuntru?
„…sfinții își curăță frunțile/ de fumul lumânărilor/ și stau la taifas/ despre vremurile bune/ ale Vechiului Testament//(...)// Sfântul Gheorghe își ascute tăișul suliței/ de muchia stelei/ din scena Nașterii Domnului/ și oftează, plictisit/ de urletul de moarte al balaurului/ pe care este nevoit/ să-l împungă în fiecare zi.// În fâlfâit de aripi,/ arhanghelii Mihail și Gavril/ fac schimb, unul lângă celălalt,/ crin alb pe sabie de foc (…)// În cel mai întunecat colț,/ doar satana zace îmbufnat,/ supărat că cineva i-a scrijelit cu furie/ coarnele de care era atât de mândru,/ iar acum nu mai are/ cu ce să-i sperie pe păcătoși.// Dimineața, bătrâna care vinde lumânări/ îi încremenește pe toți în firidele Lor,/ făcând o cruce până în podea,/ și, cu un oftat,/ se apucă să măture covoarele,/ minunându-se de praful stelar/ care se tot adună/ pe chipul bătrânului Dumnezeu/ din înălțimile naosului:/ cum oi ajunge sus la Tine,/ Doamne,/ cum oare?” (p.15)
Sunt poeme cu o astfel de magie... a prafului de stele sau de… zâne, pardon, muze, interesate mai mult sau mai puțin de subtilități lirice sau filosofice! Poetul se poate întreba și el cum îl poate ajuta Poezia să se apropie mai mult de lumea ideilor pure, sacre.
Răspunsurile te pot lăsa în „Ceață” (următorul poem, p.16), cum te lasă personificarea gândurilor în acest text, dar A. Zăinescu, în replică, (în) „Succesiv”, se poate declara un maestru al negurilor: „Ca hoardele/ de tătari,/ de peste Dunăre/ urcă peste noi/ ceața./ Când e liniște/ deplină,/ îi poți auzi/ vuietul,/ ca un strigăt/ speriat/ de cucuvea./ Vine în valuri/ dese,/ ni se urcă/ în spinări/ ca o viță-de-vie/ sălbatică,/ se întinde/ prin toate cotloanele/ și ne însingurează/ între zidurile ei/ vaporoase./ la fel de repede,/ dispare/ fără să știm/ unde s-a dus./ Peste sute de ani însă,/ arheologi din vremuri/ viitoare/ ne vor ghici vechimea/ după straturile/ de ceață/ care ne-au intrat/ succesiv/ în oase.” (pp.171-172)
Istoria, dar și o altă mare iubire a lui Zăinescu, iată, își aduc contribuția la construcția universului liric. A se vedea și poemul „Cadre”, p.154:
„Fotografiile pe care i le facem lumii, ori de câte ori clipim, se tot adună, cadru cu cadru, într-un colț prăfuit al memoriei. La început, le punem cu grijă pe categorii, locuri pe unde am fost, oameni cu care am râs, iubiri pentru care părea că lumea ar sta în loc. Cu timpul, le dăm din ce în ce mai puțină importanță, nimic nu ni se mai pare nou, aici parcă am mai fost, am mai iubit pe cineva așa, am văzut răsărituri și mai frumoase. Astfel, clipa pare că trece și mai repede, ne plângem în fiecare zi de rutină, ne e teamă că îmbătrânim prea devreme, dar uităm să mai privim o dată fiecare fotografie înainte să o aruncăm în acel ungher uitat al minții noastre din ce în ce mai grăbite. Doar la final le trecem în revistă, cadru cu cadru, pentru o ultimă rememorare a ceea ce am fost.” (pp.154-157)
Graba și superficialitatea zilelor noastre (cu elemente de țesătură socială) sunt surprinse deseori, și „Nu mai avem timp”; câte un poem îndrăzneț, precum „Vise fugare” sau „Șoapte” pot fi începuturi ale unor proze fantastice în manieră sud americană.
Iată „Visele…”: „Se făcea că, într-o seară de vară, toate visele mele se mutaseră în visele tale, ca să se odihnească puțin.// Poate le e mai bine acolo, nu am ce spune mai mult.// Tu oricum zici mereu că-ți amintești ce ai visat, ori de câte ori te întreb dimineața.// Și-apoi, or ști ele mai bine, doar nu degeaba au plecat, nebunele.// Tu ce crezi?// Acum îți amintești ce-ai visat?” (pp.32-33)
„Purgatoriu” (p.168) ar putea fi dovada că Adi Zăinescu, păstrând proporțiile (și învingând Timiditatea), l-ar putea provoca chiar și pe Dante, cu un roman provocator. Tot o schiță de proză este și „Nebunul satului”:
„Marin, nebunul satului, a aruncat ieri, în fântâna aia secată din vale, piatra filosofală. De atunci, cătunul nostru a devenit atracție turistică. Toți gânditorii lumii, toți înțelepții vin buluc, stau pe margine, își fac fel de fel de calcule, se scriu eseuri la fața locului, se iau măsurători, se fac socoteli, toți încearcă să-și dea seama care este cea mai bună metodă de a o scoate, doar Marin mai trece pe acolo și zâmbește amar: ce-o să-și mai caute tata piatra cu care-și ascuțea cuțitul pregătit să taie bietul porc.” (pp.166-167)
Sec, auster, uneori anticalofil este sau pare textul (îndemnând la ecologie, câteodată; vezi p.173, 77 ș.a.), când se joacă cu Naivitatea și Candoarea sau de-a…, se înrudește cu Marin Sorescu (iarăși observă și Dochia!) sau Grigore Vieru. A se vedea „Margine”, o reușită indiscutabilă în acest sens fiind „Lăcustă”:
„Îți amintești de vremea când eram verzi iar tu îți făceai codițe și-mi arătai limba?// Zici c-au trecut doar câteva zile de atunci, dar firele noastre albe ne spun altceva.// Ți-ai păstrat suplețea, dar oricât am încerca să mai fim cei de ieri nu ne mai iese și pace.// Nu putem să ne vopsim în verdele acela crud, să râdem timizi când ne atingem mâinile și să ne descoperim fiecare pe sine prin celălalt.// De atunci ochii noștri au văzut prea multe ca să le mai pot uita, suntem ca frunzele după o vară toridă, ne ținem cu disperare de ram ca să nu ne scuture toamna (...)// Și cât de mult aș mai vrea să te cuprind verde, în toată privirea mea mare și lacomă ca o lăcustă tânără.” (pp.95-98)
Elegiac-pseudo-teologic, am cita „Zei uitați”!
Bref, Dragostea (și de sacru și de profan… e) este un „personaj liric” important, binevenit, în construcții inedite, precum în „Carantină” (p.17) sau de un farmec aparte precum în „Fluturi” (p.175) sau ca în „Eternul mister” (p.151), cu o pontă de final:
„Ca să poți înțelege lumea trebuie să o aduci la o scară mai mică, 1: 10.000, ceva cât să-ți poată intra în buzunare sau să se poată așterne pe bucata asta de hârtie fără să dea pe afară./ Doar așa o poți cuprinde cu privirea, cu ochii minții de pe urmă. (...) Doar femeia trebuie lăsată pentru mai târziu, despre ea încă nu se știu prea multe și, cu siguranță, n-ar putea intra într-un singur capitol. Ei îi vom dedica un atlas separat, la scara 1:1, să o putem studia cât mai în profunzime. Concluziile însă trebuie să rămână strict confidențiale.”
Căutarea Sensului poate fi „declicul” despre care scrie și prefațatorul, care observă și ambiguitatea titlului volumului, între temeri și temeritate. Kafkianul „gândac negru” joacă un rol nou, „ceva” dramaturgic ispitește scriitorul, multe texte având tendințe monologale. „Râs” este schița unei piese-replică la „Războiul Troiei nu va avea loc” de Jean Giraudoux.
Cutremurătoare pot fi, și prin plasare în economia volumului, „Picătura chinezească” (fără nicio aluzie geopolitică?), „Mobilier” și „Ana”. Sau „Cățelul pământului”, care ne aduce aminte și de faptul că întregul volum este dedicat memoriei tatălui, Petre Zăinescu. „In vino veritas” ne poate sugera că, la urma urmelor, poate Adevărul este principala preocupare filosofică a poetului, de unde și gâlcevile sale cu Dumnezeu, care continuă disputele de mai demult.
