- Ovidiu Marcu, ”De la metaforele obsedante la construcția mitului personal în scrierile lui Marin Preda”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022
Marin Preda, despre care nu exista discuție mai… intelectualizată, înainte de 1989, în care să nu fie menționat, a intrat oarecum într-un con de umbră. Gălățeanul Ovidiu Marcu reușește, după o muncă titanică (super-moromețiană, care chiar se bazează… pe o bibliografie uriașă), să ni-l readucă în prim-plan, oferind cititorilor șansa de a-l reiubi pe scriitor (și opera sa) sau de a se (re)îndrăgosti, după caz și generație, de personajele sale sau de arta prozei sale, cu adevărat fascinantă. Dacă nu ar fi relativ tânăr, despre profesorul și, iată, doctorul în literatură (sau, dacă preferați, în filologie și istorie literară) Ovidiu Marcu ai fi ispitit să spui că o viață întreagă și-a dedicat-o numai lui… Marin Preda, încercând să-i cunoască nu numai scrierile, ci și viața, pentru o cât mai fină analiză. Metoda aleasă, psihocritica, îi permite să nu fie robul unui biografism anacronic, după cum subliniază Ov. Marcu în „Argument”, evidențiind „relația de reciprocă nutrire a operei prin om și a omului prin operă, asociind, totodată, arsenalului specific psihocriticii, așa cum o teoretizează Charles Mauron, în studiul său, ”De la metaforele obsedante la mitul personal”, instrumente de analiză cu deschidere spre tematism, psihanaliza freudiană, jungiană, simbolistică, date de istorie literară și de hermeneutică a textului, în scopul de a preveni, ori de a compensa limitele intrinseci ale psihocriticii…”
Dincolo de parcurgerea studiilor critice deja clasicizate (semnate de regretatul Eugen Simion, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Al. Paleologu, Lucian Raicu, Cornel Regman, Cornel Ungureanu, Mircea Zaciu ș.a.) Ov. Marcu este atent și la detalii și la texte „relativ puțin cunoscute și valorizate de către critica de specialitate, precum jurnalul sau singura poezie a lui Preda”.
Nu intrăm în detaliile Cuprinsului (ne-ar fi necesar tot spațiul alocat recenziei de întâmpinare), dar probabil pentru cititorul oarecum neutru, nepasionat de detaliile tehnice ale receptării critice, viața, „ca o pradă” sau nu, este… spectaculoasă și dacă ne uităm în oglinda câtorva dintre titluri: „Sub semnul destinului…”; Ipostazele iubirii: cea magică, tragică, proteică, statornică, inițiatoare; „Obsesia triunghiurilor erotice”, „Ritualul confruntării virile”, „Femeile din viața lui Marin Preda și impactul lor asupra creației”, „Teama de eșec - ipostaze simbolice și relevanța acestora”, „Fascinația erosului. De la erotismul latent la violența erotică”, „În lumea Moromeților dezrădăcinați” ș.a.m.d.
Astfel, în tinerețe, un rol important le revine scriitorilor Geo Dumitrescu și Miron Radu Paraschivescu care îi facilitează, prin angajarea ca jurnalist, contactul cu viața literară din perioada postbelică. Celor doi li se datorează debutul ca scriitor al lui Marin Preda.
La maturitate, destinul prozatorului este influențat în plan profesional de criticii literari Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu și Eugen Simion, iar în plan sentimental de experiențele existențialiste trăite alături de Nadia Strungaru, Aurora Cornu (pe care subsemnatul a cunoscut-o mai întâi ca actriță în filme franceze), Eta Vexler și Elena Preda. Un rol important pentru cunoașterea de către scriitor a filosofiei orientale îi revine actriței Sorana Țopa, care îl inițiază în teozofia lui Krishnamurti.
Aurora încurajează publicarea romanului „Moromeții” și devine prototipul Constanței din „Risipitorii”. Celelalte soții devin, prin felul de manifestare în cuplu, sursă de inspirație pentru romanele viitoare în care scriitorul radiografiază relațiile erotice aflate în criză. ”Pentru Preda, scrisul se transformă, astfel, într-o formă de defulare a acumulărilor tensionate în plan sentimental.” (p.442)
Cât din Rădița, Căprioara, Simina, Matilda, Suzy, Luchi, Marioara, Fica, Nineta, Ileana veți regăsi în cele enumerate mai sus (sau, mai corect, invers, sic!) veți descoperi, cu siguranță, într-un fel de rezumat, întreaga plăcere și fireasca bucurie fiind de savurat tot în romanele lui Marin Preda, un mare singuratic și el!
Una dintre (primele!) concluziile lui Ov. Marcu este că „în viziunea unui scriitor de tipul lui Preda opera nu poate fi decât o prelungire firească a unor experiențe trăite de-a lungul vieții, iar rezultatul acestor pățanii, puse pe seama unor personaje care redau cu fidelitate trăirile autorului, pot trece, după un exercițiu de transfigurare a identităților, în corpul textului ficțional.” (p.438)
Concret, „malaria și nevroza - petrecute în copilăria și tinerețea lui Marin Preda - s-au transformat în metafore obsedante, scoțând la iveală teama în fața morții, în cazul primei afecțiuni sau teama de a nu se putea vindeca, în cazul suferinței psihice. În subconștientul omului Marin Preda cele două evenimente traumatizante s-au întâlnit într-un moment nevralgic pentru psihicul scriitorului - despărțirea de Aurora Cornu, fapt care a condus la apariția unui blocaj creator și la spitalizarea pentru tratarea de nevroză astenică. În plan ficțional, depășirea acestei crize existențiale s-a concretizat prin publicarea romanului «Risipitorii», romanul ieșirii din criza conjugală și al vindecării de boala care îi angoasa ființa.”
Insistând asupra Aurorei Cornu, putem spune cumva că destinul „Moromeților” i se datorează și ei, poate exagerând puțin, ea fiindu-i tată, iar Marin Preda mamă prin gestație și chinurile facerii, oarecum în răspăr. Aflăm că scriitorul renunțase cu totul la gândul de a mai publica „Moromeții”, abandonând proiectul. Întâlnirea… manuscrisului cu Aurora, povestită într-un interviu neconvențional cu Mihai Ungheanu, l-ar fi salvat, episodul fiind transfigurat și în „Cel mai iubit dintre pământeni”:
„«O cunoscusem pe Aurora Cornu. Era chiar în seara de Anul Nou și hotărâsem să petrecem acel An Nou împreună. Eram tineri și n-aveam nevoie de prea multă lume ca să ne simțim bine. Am mers la mine în mansardă. Se înnopta. Aurora, cum a intrat în cameră, a început să se uite în toate părțile. Femeile sunt ca pisicile, cotrobăiesc peste tot și așa a ajuns și la sertarul în care zăceau foile romanului. ”- Ce-i aici?”. ”- O carte”. ”- Ce carte?”. I-am spus că e o carte care nu mă mai interesează. Ea începe să citească și astfel se desfășoară unul dintre cele mai interesante ”revelioane” din istoria literaturii române. Aurora termină de citit manuscrisul la ora patru: «- Mă, Marinică, știi tu ce ai aici?»(...) M-a bătut la cap că este o carte excepțională, pe care n-ar fi putut-o scrie nimeni atunci». Din Jurnalul lui Marin Preda rezultă că după lectură Aurora a început să-l iubească pentru… talentul său, după Ov. Marcu confirmându-se ipoteza freudiană conform căreia artistul dorește să obțină glorie, banii și iubirea femeilor.” (p.345)
Nu știu cum va fi pentru dumneavoastră, dar mie lectura cărții deosebit de muncite a lui Ovidiu Marcu mi-a trezit un dor nebunesc de a citi sau de a reciti… Marin Preda. Deoarece timpul (re)citirii nu mai are răbdare? Sau pentru că a fost o mare dragoste, și dacă nu e sau nu a fost… nimic din Marin Preda nu mai e?
