După o pauză aproape inexplicabilă de aproximativ zece ani, Anca Șerban Gaiu se întoarce în lumea cărților cu un nou volum apărut la prestigioasa editură "Vinea" din București. Carte de poezie, cum era de așteptat (deși a mai scris și teatru sau proză scurtă), după cum o cunosc membrii cenaclului, despre "Noduri & Semne" Anca declarând "că este mai mult decât o religie, este un mod de viață, datorită acestei școli s-a format scriitorul de astăzi".
Și avem un volum solid, de maturitate artistică, deloc din turnul de fildeș al poetului, multe poeme raportându-se la cruda realitate, un important grupaj fiind dedicat războiului din Ucraina (așa cum a făcut și un alt membru al cenaclului, Dorian Stoilescu, în volumul "Semințe, drone, amintiri", intitulat inițial "Javeline", Editura "Eikon", București, 2023), primul text din volum începând așa: "mașa cântă o nocturnă pentru ultima oară la pian în casa din kiev bombardată.// mașa cântă printre pereții căzuți, printre ferestrele aruncate, printre resturile de soare, printre florile răului. cântă ca și cum sunetele pianului ar putea vindeca lumea. ca și cum hrana noastră cea de toate zilele ar fi focul. ca și cum din ochiul domnului ar curge o ploaie binefăcătoare care ne-ar spăla pe dinăuntru. ca și cum copiii s-ar așeza tăcuți în privirea mamei și ar adormi. ca și cum vântul s-ar putea prinde în continuare de urechea copacului. ca și cum păsările rupte, smulse de furtună dintre limbile ceasului s-ar putea veșteji. mașa cântă dezvelindu-și genunchii, inima ca o meduză." (p.5). Alte începuturi de poeme sunt, la rândul lor, cutremurătoare, precum cele din "scrisoare din mariopol" sau "pescăruși": "dima, mama a fost ucisă pe 9 martie. a murit repede, nu s-a chinuit. nu mai avem nici casă. am îngropat-o pe mama în grădinița cu flori din fața blocului. îți las aici o schemă ca să știi cum să ajungi la ea. (...)", p.7, sau: "olena și fiul ei de treisprezece ani au fost îngropați în parcarea blocului. în fiecare an, olena strângea bani ca să meargă la mare împreună cu fiul ei. (...) am amintiri frumoase cu mine atunci când eram viu."
Începutul volumului ne aduce aminte de întrebarea lui Adorno, despre cum mai este posibilă arta după Auschwitz, demonstrația Ancăi fiind firească, cu toate îndoielile demne de acele celebre cuvinte: "Cred, Doamne, ajută necredinței mele!", precum se vede în poemul "22 februarie 2022" (ziua când a început războiul), cu toată componenta ironică: "…o scară de glezne duce/ în fundul pământului/ (...) moartea botezându-ne/ redefinindu-ne mișcările/ (...)/ vom demola lagărele/ vom spulbera iadul/ atenți la mugetul cărămizilor/ la smogul din cer/ (...) mai bune minciunile istoriei/ decât poemul aspru/ luminile din port/ învăluind vapoarele încărcate cu păduri ciocănitoare viermi/ cine dracu a auzit de sylvia plath// trompeta vomită"...
Poate sensibilitatea Ancăi este similară celei a Sylviei, dar atitudinea este alta, se vede și din poemul memorialistic care dă titlul cărții, care se referă în primul rând la urmările unei activități democratice (niște proteste interpretate ca tulburare a liniștii publice), dar și din amintirile care demască comportamentul brutal al sistemului medical ("31 august 2003"), autobiograficul marcând-o altfel, într-un fel mai constructiv - emoționant și portretul pe care-l face mamei în "orașul de la mare"!
Elemente de suprarealism apar firesc, fără stridențe, precum în "ultima mașină de scris": "mașina de scris are pene/ penele nu țin de cald/ și nici nu te salvează de frici/ da sunt degete/ cu care poți să pipăi lumea/ da sunt picioroange/ pe care poți să dormi liniștit" (p.79).
