"(…) și mâinile lui, care îmi scoteau cu blândețe condurii rupți de la balurile din visele mele, așa cum le dansam singură de tot, și blândețea cu care îmi mângâia talpa zdrobită de nenoroc, toate gesturile lui mă înfricoșau de moarte, căci nimeni, dar nimeni nu ajunsese la miezul nucleului atât de repede și de lesne, de parcă ar fi fost în genunchi la picioarele mele, de ani în șir, de parcă tot el mi-ar fi luat condurii pe care-i ferfenițisem la marele bal al vieții, totul, dar absolut totul părea rupt exact din soare și din arhitectura dulce-mângâioasă a lui Gaudi, eu un alt arhitect magic care îl proiecta în viitor lângă liniștile duminicilor din mine, cu scenete la microfon și duminici cu guguștiuci singuratici, care-și rătăcesc drumul spre cer și poposesc flămânzi de o vorbă bună, la geamul tău, totul dar totul era desprins dintr-o soap opera cu final fericit, iar Gaudi s-a sfărâmat tot, tot, într-o singură zi, când mi-a spus: nu te mai iubesc."
Am redat, mai sus, un fragment din "Moartea lui Gaudi", una dintre cele patru proze scurte prezentate de Stela Iorga la întrunirea de data trecută a cenaclului - celelalte trei având titlurile "Melețeanul", "Alan Parson`s Project" și "Povești de adormit lebedele". S-a comentat, ca de obicei, pro și contra, dar - aproape în unanimitate - s-a vorbit despre revoltă și duritate, ironie și autoironie, dragoste și dezamăgire, persiflare și autopersiflare, autenticitate și ficțiune etc., elemente care întregesc și îmbogățesc literar textele citite.
"Proza/ poeziile Stelei au ca umbră tristeţea, aşa că nu le poţi citi dimineața, la prânz şi seara, ci doar contrabalansând cu o vreme în care ai nivelul de serotonină foarte ridicat. Ea are în mână un bisturiu care disecă iubirea aproape ca într-o lecţie de anatomie, doar că în loc de sânge curge cerneala…" (Daniela Lăcrămioara Capotă)
"Ceea ce apreciez la textele Stelei Iorga este că reușește să scrie din autenticitatea trăirilor sale, iar acest lucru este valoros pentru mine, pentru că îmi transmite multă emoție." (Carmen Neacșu)
"Trăim într-o epocă de mare viteză, în care frazele prea lungi aproape că nu-și mai găsesc locul în obișnuința și receptivitatea unor cititori. Îi lipsește dialogul." (Mioara Ardieleanu)
"Textele prezentate relevă un suflet sensibil și trist în același timp; m-a frapat faptul că are curajul de a fi deschisă față de propriile-i trăiri, față de iubire - de exemplu." (Coca Drăgan)
"Mi-a amintit de Mario Vargas Llosa, în romanul său "Conversație la catedrală"; am regăsit, parcă, o nouă Stela Iorga, cu un tumult de sentimente și cu o sensibilitate acută." (Ecaterina Păun)
"O portretistă excelentă! Mi-a plăcut." (Ioan Gh. Tofan)
"Există un trend de a face frazele cât mai lungi; titlurile, toate, au legătură cu interiorul/ conținutul textului; m-a surprins plăcut și este de invidiat pentru aceasta: are puterea de a trece de la un gen la altul (de la poem la proză), fără a da rateuri. Prozele au acțiunile trăite." (Gabriel Gherbăluță)
"Concluzionând, putem spune că avem de-a face cu o Eliza anderseniană (vezi "Povești de adormit lebedele"), care-și face simțită prezența în fiecare din cele patru povestiri - da, chiar și în "Allan Parsonʼs Project", condamnată ori obligată să tricoteze la nesfârșit cămășuțe din fire de urzică, spre a se salva pe sine și, uneori, spre a-i mântui pe unii ce-i trec prin viață. Transfigurarea, echivalența în proză a metaforei din poezie, este evidentă și reușită în "Moartea lui Gaudi". Excesul de sinceritate din "Melețeanul" este estompat de o autoironie, uneori debordantă." (Nelu Păcuraru)
"Stilul frust are, totuși, o anumită fragilitate; acest melanj - în care textul este salvat și îndulcit de fragilitate - îl întâlnim în tehnica flash-backului. Îi lipsește, totuși, un artificiu, o piesă - ceva care să-i dinamizeze textul." (Anca Șerban Gaiu)
"Stela Iorga a dovedit că încă ne poate surprinde, grupajul de prozo-poeme fiind un fel de portrete non-conformiste ale unor oameni pe care îi poți (sau nu) iubi. Autoironia, dar mai ales ironia și sarcasmul la adresa unora sunt antologice, chiar dacă unii s-ar întreba cum se împacă asta cu literatura de calitate. Stela Iorga rămâne o kafkiană rătăcită într-o Românie a "melețeanilor", dintre aceștia unul primind un rol demn de filmele lui Lucian Pintilie sau Dan Pița. Așa începe textul: "Tipul cu care m-am întâlnit vede prin tine". Stela Iorga vede prin literatură... Totul și un pic mai mult! Îmi pare rău că nu încearcă și texte mai ample..." (A.G. Secară)
Vineri, 20 septembrie, la ora 18,00, la sediul "Viaţa liberă", va citi Victor Dragomir.
